vineri, 7 august 2020

RUGĂCIUNE

RUGĂCIUNE - Ioan Sabin Pop Doamne, Mai înainte de a suferi noi pentru Tine, Tu ai suferit pentru noi, Mai înainte de a fi datori cuiva, Ție îți suntem datori, Mai înainte de a te fi iubit noi, Tu ne-ai iubit! Putea-va oare dragostea nostră, temătoare și imperfectă, Să stea cu vrednicie înaintea dragostei Tale mari, Care este pururea nesfârșită și desăvârșită!? Dacă mai întâi nu ne vom osteni să ne iubim unul pe altul, Zadarnic ne vom osteni să-Ți arătăm cu înflăcărare Că Te iubim cu recunoștință! Doamne, Tu care ești deopotrivă măreția și simplitatea, Ajută-Ne să găsim lumina pentru a ne iubi aproapele, Mai mult decât ne iubim pe noi înșine! Amin! (ioan sabin pop)

POEME ÎNTOMNATE

POEME ÎNTOMNATE - Ioan Sabin Pop REFLECȚII Între Poet și Lume există alfabetul iubirilor sale, Precum spovedania în fața unui preot, Cu deslușiri de orgoliu antum și postum. Între Poet și Memorie există un mare ospăț, Al cuvintelor cu dorințe nebune Ce căsătoresc ideația cu realitatea. Între Poet și Moarte există zidiri de poeme, Fără de verbe și silabe comune, Fără cel mai mic semn de tandrețe. Între mine și moarte există o inimă blândă, În care un înger trimis stă de veghe Până la sorocul de întoarcere-n lut. În minele-însumi, cel neegoic, fără de moarte, Sălășluiește plenar Cristosul lăuntric, Sensul esență al vieții și al nevoii de a iubi. ...în rest, doar vocabularul intuit al tăcerii! *** REGRET TARDIV motto: „Nu sunt nimic: puțin orgoliu între două grămezi de cenușă.” – Alain Bosquet Nu sunt decât o virgulă întâmplătoare în nesfârșitul poem al lumii. Nu sunt decât un trubadur rătăcit ce se va-ntoarce-n patria humei. Nu sunt decât o lacrimă ce-și plânge neprețuitele certitudini. Nu sunt decât nimicul orgolios al unor prea vechi atitudini. Nu sunt decât mult prea puținul din tot ceea ce putut-am să fiu. Nu sunt decât o virgulă întâmplătoare pierdută-n poemul acesta târziu. Sunt ,,Nu sunt”, adică regretul tardiv din mesajul acesta, persuasiv. *** DIALOG ,,Suflete, te țin ancorat în ventricolul stâng, bogat în sânge oxigenat, să-i dai fluviului roșu parfumul de verde furat de la crâng, iar în straja de veghe, din știute motive, cu Dumnezeu să mă-mpaci, mereu si mereu, la fiecare două bătai de inimă, consecutive. Nu te grăbi să-mi pleci, mai rămâi, de alean, până la mutarea în lut!” – așa îi spuneam, deunăzi, celui mai nobil și vrednic amic. ,,O, prietene vechi! O, trup istovit și bătrân, mă simt jenat, dar sunt nevoit să îți zic, că despărțirea nu pot prea mult s-o amân, ci pleca-voi ușor, precum se înalță un fum, să-L slujesc credincios pe Cerescu-mi Stăpân! Tu, fii pregătit să pornești pe ultimul drum!” – Așa mi-a răspuns, fără de lacrimi plângând, sufletul meu – locatar în ventricolul stâng. * Trecătorul meu trup, cu destin tranzitar, ești numai amurg... orice revoltă e în zadar! Cluj, 17 sept. 2019

MANIFEST PENTRU SĂNĂTATEA TĂRII

MANIFEST PENTRU SĂNĂTATEA ȚĂRII – Ioan Sabin Pop Unii tratează minciuna politică cu indiferență, alții o combat, dar mulți o acceptă ca fiind necesară. Primii, fac parte din categoria blazaților, următorii, din aceea a idealiștilor, iar cei din urmă, din categoria celor fără coloană vertebrală dreaptă, dar cu ambiții și interese personale meschine, evidente. Există însă și situații de interferență între categoriile amintite și, atunci, apare pericolul celei mai serioase contaminări morale căreia îi cad victime cei slabi și nepregătiți în lupta cu viața. Voltaire afirma, la modul sentențios, că politica s-a născut când primul ticălos l-a întâlnit pe primul prost! Oare este o afirmație departe de adevăr!? *** OFTAT CU IZ DE PAMFLET Uneori, așa, mă mai trezesc oftând, Deși nu am o rană la vedere – Ci multă jenă-n inimă și-n gând Că doar nepatrioți vin la putere. Nu-i vina lor... e numai vina mea, că doar oftez în loc să fac ceva. Uneori, așa, mai văd în Parlament, Caiafele politice făcând comerț Cu soarta țării, în mod inconștient, Oferind la schimb istoria, ca șperț. Nu-i vina lor... e numai vina mea, că doar constat în loc să fac ceva. Uneori, așa, mai văd pe-aici străini, Veniți cu-arginți să cumpere conștiințe, Ori să-i obișnuiască pe români Cu modestia fără de dorințe. Nu-i vina lor... iudele îi cheamă, iar noi îi tolerăm cuprinși de teamă. Uneori, așa, mai văd incompetenții Cocoțați în funcții importante, Noi, doar executanți; Ei, decidenții Unor măsuri de-adreptul aberante. Nu-i vina lor... e lașitatea, flască, a celor rupți de vatra strămoșească. Uneori, așa, mai văd poporul meu Pasiv la nedreptate și durere, Așteptând salvarea de la Dumnezeu Uitând că libertatea nu se cere. E vina mea... dar e și vina lor, de vor să fie turmă, nu popor. Uneori, așa, îmi vin povețe sfinte De la românii de odinioară, Ce plâng a neodihnă în morminte Și mor cu ochii triști, a doua oară. Nu-i vina lor... a noastră-i vina toată, de îi lăsăm să moară înc-o dată. Uneori, așa, mă mai trezesc oftând, Că doar nepatrioți vin la putere, Că ,,democrația” e numai vorbă-n vânt, Iar România suferă-n tăcere. Nu-i vina Ei... Ea-ndeamnă la unire, pe toți românii, fără osebire! Uneori, așa, mă mai trezesc gândind Că merităm și noi să existăm, Ca brav popor, pe nimeni vrăjmășind, Dar spada demnitații cu fast să o purtăm. Nu-i vina gândului... e doar a mea, că doar gândesc în loc să fac ceva! * Uneori, așa... când rănile mă dor, Mărturisesc, oftând: E vina tuturor! *** SCRISOARE - LUI MARIN SORESCU Iubite frate, Te rugăm, noi, cei care te-am iubit mereu, să cauți să vorbești cu Dumnezeu și să îi spui că-n România-i ,,ceață mare”, că Îl iubim și-I cerem îndurare, că viața-i grea, că totu-n jur e ură, și-i vai și-amar de burtă și de gură. Pe oamenii politici Să-i strângă la un loc, să-i vindem ieftin, la primul iarmaroc, apoi, Să scoată țara din ură și din ceață dar S-o ferească de europiață! Noi ți-om transmite, prin îngeri, un raport: ,,Marine, gata ceața, am ancorat în port!”. P.S Semnăm: cei care te știm din poezie, Români pierduți, din biata Românie. *** FINAL DE POST Suntem sacrificați pe cruce, Speranţa n-are adăpost, Trăim mizer, trăim anost, Și nu știm drumul unde duce! Știm doar că n-am scăpat de post, Că mulți români n-or să apuce Legi luminate – nu caduce – Supuse gândului cu rost! Uitați de cine ne conduce, Tot mai săraci la noi în țară, Plecăm să viețuim ,,afară”, Pe bani puțini, sub altă cruce! Dar nu uitați, suntem poporul, Cel risipit în patru zări, Mințit de-atâtea guvernări Și amăgit cu viitorul! Ca mâine vom ieși din post Și n-om sta răstigniți pe cruce, Ci vom croi un drum ce duce Către credință și-adăpost! Ne-om înfrăți din nou cu glia – Ca neam neînfricat și sfânt, Stăpân pe brazda de pământ Numită-n lume: ROMÂNIA! *** CÂNTEC PENTRU ȚARA MEA Hai să ne unim, în cuget, să cinstim limba română, Să lăsăm în urmă vrajba și să dăm mână cu mână, Să ne nemurim eroii ce-și dorm somnul în țărână, Ca jertfirea lor de viață veșnic pildă să rămână, Să ne nemurim strămoșii ce-și dorm somnul în morminte, Ca iubirea lor de țară să ne stăruie în minte! Hai să mai rostim o dată că unirea-n veci rămâne, Să redeșteptăm în inimi imnul nației române Ca-n vibranta lui chemare să ne fie cu putință Să ne împlinim destinul cu dreptate și credință, Ca Ștefan, Mihai, și Iancu, să privească cu mândrie La urmașii lor de astăzi iubitori de neam și glie! Hai să ducem peste veacuri un îndemn la libertate, La o existență dreaptă dăltuită-n demnitate, Să susținem cu tărie, la un loc, tineri, bătrâni, Că pe România Mare vom rămâne-n veci stăpâni, Că suntem făr`deosebire, când istoria ne-o cere Sabie neînfricată, dar și leac pentru durere! Hai să arătăm în lume, și în faptă și-n cuvinte, Că trăim în armonie în Grădina Maicii Sfinte, Că la vremuri de restriște, la nevoi și strâmbătate, Domnul ne arată calea și-L slăvim în tot și-n toate, Că suntem popor de seamă și creștin din moși-strămoși, Dăruit cu Cosânzene și cu oameni inimoși! Hai să ne unim degrabă, și în cuget și-n simțire, Om cu om, aflat în țară, ori pornit în pribegire, Ca rostirea cea română, o mirabilă comoară Să se-audă pretutindeni, niciodată să nu moară, Ca în proslăvire, dorul, să se-ncline și să spună Că suntem limba iubirii de o patrie străbună!

DE CE SCRIU

DE CE SCRIU - Ioan Sabin Pop * Am fost întrebat, de multe ori, de prieteni, de cititori și chiar de unii membri ai familiei, de ce scriu dacă provin din lumea tehnicii și nu din lumea oamenilor de litere. M-am întrebat și eu, dar nu am găsit un răspuns mulțumitor care să cuprindă toate motivele practicării actului poetic. Voi încerca totuși să răspund cititorilor mei, cu speranța de a-l face accesibil pe cel care se află în spatele cuvintelor scrise și, poate, să-mi justific mie însumi această dependență sufletească. * Vin, e adevărat, din lumea tehnicii și nu mi-am impus o lume poetică de la început, ci am fost predispus ei, prin temperament, educație și o sensibilitate romantică moștenită genetic, înclin să cred. Locuiesc de multă vreme în aceeași casă cu poezia. Ea a rămas stăpână peste visurile mele de adolescent întârziat. Cu fiecare verb, substantiv și adjectiv, cultiv și tăceri și rostiri, pe care le împărtășesc apoi cu cititorii, convins fiind că importantă este esența spirituală a comunicării cu ajutorul versului, o dezirabilă cale de rezistență a iubirii în fața vicisitudinilor vieții, a timpului și, mai apoi, a nonexistenței trupești. * Pentru mine poeziile au fost întotdeuna atelele transparente care mi-au sprijinit sufletul în momentele de restriște, dar nu numai atât; poezia m-a învățat să respir iubire și tot ea m-a ajutat să desenez trăiri sufletești pe hârtie. Doar poezia poate ajunge în acel loc intim din inima noastră, înconjurat de ziduri înalte, inaccesibile oricărui cățărător, unde ne refugiem deseori, atunci când lumea exterioară devine un loc nefrecventabil, chiar primejdios. * Actul meu de creație literară, este zborul care mă poartă în lumea visului, dar și în visul lumii, chiar dacă presupune existența unei permanente stări de tulburare sentimentală. Tiparele mentale, induse de prejudecățile lumii, mă condamnă să cred că nu este un păcat prea mare dacă mă refugiez, din când în când, în lumea ideației, a eului interior unde totul îmi este permis, unde ,,Celălalt Eu” nu mai are prevalență pe moment. Simțirea poetică, poate și talentul, sunt condiționate tocmai de existența acestei stări de neliniște și tulburare sentimentală. Recunosc că am scris mai multe versuri, și poate mai frumoase, în perioadele în care „am stârnit cărbunii spre a istovi poetic amintirile îndăratnice”, încercând doar sporadic raportarea la deliciile prezentului, ori la ispita de întinerire a amurgirii. * Citesc poezie și scriu versuri, așa cum simt, cu sinceritate, pe măsura puterilor, în văzul lumii în mijlocul căreia trăiesc, versuri despre viața și trăirile mele, despre iubire și moarte, despre eternitatea clipei și despre năzuința risipirii întunericului din mintea și inima celor fără de credință. În scrisul meu, încerc să oglindesc realitatea, așa cum este și, pe alocuri, cum aș dori să fie. Realitatea, cea de dincolo de poezie, îmi cere și mă supune la exercițiul aripei pentru cei aflați în suferință, dar îmi pemite și adorarea inimilor purtătoare de iubire, cărora le rămân mereu dator cu recunoștință și afecțiune. Versul meu se naște din rugăciune și se dorește a fi o reverență a sufletului, de mulțumire, pentru darul divin primit, o cale de a găsi iubirea și adevărul, pentru a exista vremelnic, la modul ideal, dincolo de timp și spațiu. Clipa poetică este cea care mă împacă cu lumea și dă contur cuvântului lui Dumnezeu care îndeamnă la iubire, o clipă astrală în care ,,demiurgul își repară neizbutirile din Ziua Întâia”. Poezia, alături de celelalte arte frumoase, poate fi un refugiu al sensibilităților și romantismului, dar și o parteneră, pe ringul vieții, pentru cei care o apreciază și o invită la dans. * Scriu, deși toate cuvintele s-au mai spus deja, încercând să duc mai departe făclia dragostei pentru poezie într-o lume bolnavă, dominată de tirania banului, de mediocritatea actului educațional, de violență și lipsa acută de repere morale prestigioase. Nu știu sigur pentru cine scriu, dar știu sigur pentru cine nu scriu; pentru statistică, pentru critica literară și pentru elitele intelectuale pretențioase. Nu scriu pentru a mă putea compara cu alții. Nici pentru a cocheta cu o glorie literară antumă. La asta se pricep cei mai bine pregătiți și cu mai mult har poetic. Eu scriu pentru a ajunge la inimi, la suflete și la amintirile tremurate din ochii copilului ascuns sub o crustă de bărbat, la acele amintiri ferecate vremelnic în tezaurul memoriei de o inimă orgolioasă și iscoditoare în dispută literară cu sufletul-călăuză al strămutării la cer. Scriu pentru a mă regăsi pe mine, pentru a fi eu însumi, dar și pentru a crea punți de comunicare spirituală cu cei dispuși să mă însoțească, fie și vremelnic, în peregrinările mele literare. * Mi s-a reproșat că nu am orgoliul gloriei literare și că nu vreau să-mi recunosc identiatea de poet. E adevărat, am regretat de câteva ori de-a lungul vieții faptul că n-am ajuns un poet consacrat, alături de marii poeți ai neamului, dar după ce am cântărit mai bine lucrurile, am ajuns să mă împac și să trăiesc cu iluzia care-mi permite să nu mă mai îndoiesc de prea buna împărțire a darurilor făcută de Creator. Acum văd mai bine avantajul omului firesc, necatalogat ca poet în timpul vieții sale. Poetul - acel om care ,,visează mai mult și-și caută fericirea vieții-n cuvinte”, moare de două ori, o dată întrebându-se dacă vorbele sale vor rămâne, sau vor fi uitate curând, și mai moare o dată, nemulțumit că timpul nu i-a permis finalizarea operei ce l-ar fi putut așeza în Parnasul Literaturii Române. Urmare a demersului meu literar modest, recunosc că sunt obligat să renunț la încercarea de a muri de două ori și că mă voi consola cu statutul de om comun ,,cu o singură ființă”, mulțumindu-mă cu o singură moarte. * Îmi place să scriu și o fac cu bucurie și încredere în virtuțile poeziei. Scriu, ca un protest al simțurilor ce risipește tăcerea meditației, ca o uneltire a inimii împotriva amurgirii din sânge, ca o reverberație a amintirilor tinereții în sala pașilor după-amiezii vieții. Când, anii și starea sănătății nu-mi vor mai permite să fac asta, voi fi deja un om plecat dintre cei vii, un pasager anonim uitat în trenul veșniciei, dar până atunci cred că voi mai scrie poezii, vorba lui Nichita Stănescu, „în amintirea viitoarelor iubiri”. Sunt folositor sau de prisos? Știu doar că viața e prea scurtă, eternitatea prea lungă, iar poezia, o veșnică de iarbă-n cer cădere înspre un Dumnezeu al iubirii și toleranței.

BALANȚA

BALANȚA - Ioan Sabin Pop Motto: „Greu e numai sufletul, nu țărâna, căci cenușa noastră, iubito, poate fi pe talgere cântărită cu vreo câteva roze." - Lucian Blaga Ne-om răzvrăti târziu și-om măsura trecutul, S-aflăm de-am împlinit ce am visat cândva, Punând pe-un talger nervul, sângele și lutul, Pe altul, sufletul, scutit de haina sa. De am visat plăceri ce carnea s-o desfete, Cu farmece adânci, în fiecare zi, Vă cumpăni balanța, fără să pregete, Spre-a ferici orgoliul anilor pustii. De am visat iubiri, în veci nepieritoare, Ce trup și suflet încântă deopotrivă, Vă cumpăni balanța, fără ezitare, Spre a învinge plăcerea corozivă. Trăind, visăm ca macii din lanuri aurii La zilele cu soare când totul e lumină, Dar vine secerișul și-n lumea celor vii Și înspre veșnicie cumpăna se-nclină. * Ne-om răzvrăti târziu, când coasa va să vină. foto: internet

OMUL ÎN ALB

OMUL ÎN ALB - Ioan Sabin Pop (Se dedică eminentului chirurg, Prof. Univ. Dr. C-tin Ciuce) Rătăcit în Valea Umbrelor Morții, urmărit de lupii infernului meu, am urlat: ,,Nu vreau să mor”. Trupul, obosit, m-a sfidat: ,,Ești bătrân, vei muri”. Inima, emoționată, bătând tahicardic, mi-a șoptit: ,,Nu, încă nu, mai ai datorii de plătit”. Omul în alb, totuși, mi s-a părut mai gentil: ,,Cu bisturiul voi decupa toate Umbrele Morții și te voi reda Sorții. Vei trăi”. ,,Vreau să-nțeleg cine ești”, l-am întrebat insistent. ,,Dacă insiști; sunt și voi fi mereu, Mâna lui Dumnezeu, pentru toți oamenii triști”. Nu, nu mai spun ,,Voi muri”. Spun ,,Trăiesc”. Poemului meu îi cer, îi poruncesc să rostească adânc: ,,Mulțumesc”. Poemelor mele le cer să cânte iubirea și să mă poarte pe aripi de vis până la cer, pentru a trăi și gusta nemurirea. Nu mai spun ,,Moarte”. Spun ,,Omul în alb”. Nu mai spun ,,Spaimă”. Spun, și voi spune mereu: ,,În toți și în toate, fie în veci Dumnezeu!”. Cluj, martie, 2020

LUPUL ALB

LUPUL ALB – Ioan Sabin Pop (Versificarea Legendei Lupului Alb) Demult, pe când timpul era-nfrățit cu misterul, În Hiperboreea, într-o haită de lupi fioroși, S-a născut un lup alb cu ochii albaștri ca cerul, Dar frații lui cenușii nu l-au primit bucuroși. Lupul creștea an de an, frumos și puternic, Era santinelă de veghe când frații-i dormeau, Vâna cel mai mult, da-l socoteau tot nemernic Că altfel era... și alba culoare nu i-o iertau. Din vânatul răpus aștepta să se sature frații Și niciodată, în sufletul lui, n-a cugetat Că nu-i drept de rămâne flămând pentru alții, Ba, mai mult, era fericit... se simțea minunat. Frații lui cenușii, purtându-i o ură lupească, L-au atacat pe furiș pe când era adormit, Cu o rece și cruntă furie, aproape-omenească, L-au sfâșiat până la os, dar el nici n-a clintit. De-ar fi vrut să-i alunge pe toți lesne putea, Dar nu voia s-aducă pe haită năpasta, Așa c-a rămas cu ochii în lacrimi... nu pricepea De ce bunii lui frați puteau face una ca asta. Pe blana lui albă curgeau râuri-râuri de sânge Și-n ochii-i, de lapis-lazuli, lumina scădea, Stătea neclintit și viața-i părea a se stinge, Când auzi o voce blândă din Cer că-l striga: ”Te scoală, nu-i vremea să mori! Te du și vânează! Să-mparți bunătatea la lupi e muncă-n zadar! O Forță Supremă, din Cer, te veghează, Trăiește Lupule Alb, dar rămâi un timp, solitar!” Apoi, anii-au trecut. Lupul Alb vâna pentru sine, Dar într-o zi, un alt lup alb, asemenea lui, a zărit; Era prins, mursecat, de haite rebele, străine, Și-ntr-o clipă o ură năprasnică l-a cotropit: ”De ce încă unul? De ce haita să-nvingă mereu?” Ar fi vrut să atace, să-i sfărâme, răzbunător, Dar auzi vocea din Cer. Îi vorbea Dumnezeu: ”Lasă-l să-nvețe! Doar lupta te face învingător!” A rămas privind, până ce s-a retras haita rebelă, Apoi, s-a-ndreptat alergând către lupul rănit; Văzând cu mirare că celălalt e femelă, A-nțeles pe loc că Forța Supremă L-a dăruit. Ce-a urmat pentru ei în pădure, e de-nțeles, Era scris totul în nescrisele Legi ale Firii; Ea să rodească urmași și fructul să fie cules Târziu, către toamnă, chezaș să le fie iubirii. Totul părea o baladă, o viață ruptă din vis, Nici nu gândea bine unul, dorindu-și ceva A trebuință, în verdele lor frumos paradis, Că celălalt de îndată, cu drag, și-nfăptuia. Odată, pe câmp, s-au întâlnit cu haita cea rea. Lupoaica, văzând-o, s-a hotărât s-o atace: ”Vreau răzbunare și sânge pentru înfrîngerea mea, Vreau să le-arăt că nu am uitat și nu-i las în pace!” ”Nu călca Legea din Cer!” – i-a spus el, cu glas stăpânit, Însă ea, cuprinsă de ură, știa ce avea de sfârșit: ”Vreau răzbunare!” – striga sufletul ei nenorocit; Un pas, un salt, și-și lovi drept în piept soțul iubit. Atunci Lupul Alb, în simțire, muri de-a doua oară, Pe loc împietri și ochii,-i frumoși ca seninul, Putut-au să vadă cum haita perechea-i omoară Și gândi, resemnat, că ăsta-i fusese destinul. Plin de durere porni spre locul sacrificării; Din ura cumplită, în pupile pietrificată, A-nțeles că soața-i nu credea în rostul iertării, Că acest har divin, ea nu l-a avut niciodată. Zări apoi, în coama ei, smocuri de păr cenușiu, Smocuri de păr de care chiar nu-și amintea bine: ”Oare, nu cumva eu nu am vrut de ele să știu?! Oare, nu cumva, am vrut să fie albă, ca mine?!” *** Și azi, în Hiperborea, în multe locuri din munți, Lupul Alb mai vânează, dar știe că va muri – Ca jertfă de viață și sânge pentru frații lui mulți – Ucis de o haită hoinară și rea de lupi cenușii. *** El acceptă jertfirea cu conștiința-mpăcată; Sălașu-i din Cer nimeni nu-l va călca, niciodată! Cluj, oct. 2015 – ( Se dedică Tamarei Gorincioi și românilor de peste Prut, ca semn de dragoste frățească.)

POETUL ȘI DUMNEZEU

POETUL ȘI DUMNEZEU – dialog prezumtiv (Celor care înfruntă, în singurătate, necazurile vieții) Un poet, curios din fire, l-a întrebat pe Dumnezeu: – Ce se întâmplă, Doamne, cu iubirea nedăruită din inima femeilor singure? – Se transformă în raze de soare, să încălzească zilele bărbaților singuri, i-a răspuns Dumnezeu. – Dar iubirea nedăruită, din sufletul bărbaților singuri, se pierde în van? – Nu, fiule, nu se pierde, se transformă în raze de lună ce luminează nopțile femeilor singure. – Atunci, Doamne, care mai este rolul Tău în privința iubirilor nedăruite? – Eu veghez, necontenit, ca cei singuri să simtă toată iubirea mea și să poată accepta viața, iar pe voi, poeții, vă ajut cu osebire să le puteți releva sensul frumuseții ei, în versurile voastre de suflet. – Înțeleg, Doamne, dar dacă ai făcut omul să trăiască în cuplu, de ce i-ai hărăzit partea de singurătate? – Tocmai îți spuneam că doar cei care nu cred în Mine sunt cu adevărat singuri, iar singurătatea lor, lacomă și egoistă, nu e o victorie împotriva Mea, ci e de fapt o aroganță a minților ce-și nesocotesc sufletul. – Îți mulțumesc, Doamne! Te iubesc pentru ceea ce Ești, dar mai cu seamă pentru că Ești cu mine în toate clipele vieții mele, în sufletul și versurile mele! – Voi fi întotdeauna, în multe feluri, înțelese, sau neînțelese. Fii sigur de asta. (ioan sabin pop) Foto: internet

ÎMBĂTRÂNESC...

ÎMBĂTRÂNESC... - Ioan Sabin Pop (Marianei) Îmbătrânesc, și viața mea Refuză epoca modernă; Așteaptă liniștea eternă, Dar astăzi încă tot te vrea. Alt`dată versurile mele Ființa ta le îndrăgea Și inima-mi se bucura, Dar astăzi ai uitat de ele! De păstorești un ,,prea târziu” Și n-o să mai îmi ieși în cale, S-or stinge farmecele tale, În pieptul meu, ca-ntr-un pustiu. De simți iubirea-mi idolatră, Să-mi fii trifoi cu patru trifoi, Iar eu, scânteia cifrei ,,doi”, Cât focul nu e stins în vatră. De vezi că-ți sunt încă aproape, De-auzi că încă te mai chem, Rămâi în forul meu suprem, Fără de negură sub pleoape. Îmbătrânesc, dar viața mea Te cere azi ca și-altădată, Te vrea de spaime dezlegată, De noapte și de boala grea. Îmbătrânesc, și viața mea Se trece-n alb, dar... tot te vrea.

ÎN VIAȚA TA...

ÎN VIAȚA TA - Ioan Sabin Pop În viața ta nu-i loc pentru neghină Nici pentru ceartă, ori o vorbă rea, În viața ta sunt flori și e lumină, Dar uneori sunt nori, ca-n viața mea. Te-ai dezlegat de noaptea nălucirii, Doru-mi l-ai lăsat să te cuprindă, Flămând, cu toate brațele iubirii, Cum numai el știa să te cuprindă. Cu mâna ta mi-ai împletit destinul, Cu ochii tăi am învățat să zbor, Spre culmile unde-i străin dezbinul Și bat năvalnic vânturi de amor. În lumea noastră-s amintiri duioase Și nu mai este loc pentru plictis; Ecoul tinereții voluptuoase Ne e imbold de viață și de vis. În viața ta, domnește dragostea, În viața mea, e toată lumea ta!