SOMN HIPNOTIC

somn hipnotic aș vrea să-ți fiu tu să îmi ieși în cale cu sânii răzvrătiți și talia subțire la numai două buze depărtare eu nebunatic să îmi ies din fire cu gândul posedat și foarte hotărât să mă abat precum un uragan să rup șiragul roșu de mărgean ce cu trufie îți stăruie la gât aș vrea să-ți fiu tu să îmi ieși în cale precum o oază celui din pustiu la numai două buze depărtare eu nebunatic cu vrere absolută să te sărut prelung și furios așa cum valul mării țărmul îl sărută apoi să mă cobor ceva mai jos la lupta despre care nimeni nu discută aș vrea să-ți fiu tu să îmi ieși în cale precum beția pentru un narcotic la numai două buze depărtare eu nebunatic cu impuls erotic să mistui leacul întru adorare și-apoi să cad în somnul cel hipnotic din care retrezit să fiu eliberat de-anxietatea și furia ce m-au dominat hipnoza – somnul ce mă deconspiră cu adevărat (ioan sabin pop)

SFIDAREA NEANTULUI

SFIDAREA NEANTULUI – Ioan Sabin Pop Pereții neantului în continuu balans au renunțat la uși și ferestre, potrivnici să fie intrării unor poeme boeme ce îndrăznesc să invite stele la dans. „N-am să mai scriu poeme, oricum neantul nu poartă de grijă fericirii mele ascunsă în vers, nici măcar unor licorni ezoterici pedepsiți la uitare de amurguri amare, ci numai și numai aștrilor sferici.” – adesea mi-am zis. Nu, nu vreau să fiu, vă spun neezitant, jgheab la acoperiș de neant, ori străjer la pereți în continuu balans, ce refuză unor poeme și stele să intre grațios pe ringul de dans. Poate totuși mă răzgăndesc și voi mai scrie poeme, pe-alocuri serioase, pe-alocuri boeme, pentru că încă iubesc și oameni și pietre și mulțime de flori și noapte și ziuă și cergi de ninsori. Fericirea-ntre ziduri n-o-nchid, pot singur de grijă să-i port, de aceea neantule crud te desfid și-ți strig cu glas răsunător, precum se cuvine: Neantule, sunt doar un biet călător, dar mult, mult mai bogat decât tine!

AXIOLOGIA ZBORULUI ÎN DOI

axiologia zborului în doi din punctul de vedere al unor bărbați formele exterioare ale femeii nu sânt decât ferestre deschise spre lumea unor pasiuni latente definite de axiologie ca valoare perenă iar originea pură a femeii ar avea ca element de bază coasta lui adam ca o prelungire firească a frumosului primordial masculin la care o mână divină a adăugat darul salvator și rar al fecundității cu alte cuvinte iubind formele feminine unii bărbați se adoră mai mult pe sine uitând de sufletul femeii când bărbatul scapă de labirintul fântânii călăuzit de firul ariadnei îndrăgostite spre a iubi frumusețea formelor feminine deopotrivă cu prezența nerostită a sufletului ei atunci doar atunci se cheamă ca a înțeles cu adevarat axiologia zborului în doi (ioan sabin pop)

ÎNTRE TARTAR ȘI CÂMPIILE ELIZEE

ÎNTRE TARTAR ȘI CÂMPIILE ELIZEE de dimineață m-am trezit copil și-am început să alerg după fluturi de îndată ce florile au sorbit toată roua înainte de prânz eram adolescent cu roiuri de fluturi purtători de amor și ritm tahicardic în piept după prânz am devenit adult responsabil am izgonit fluturii și-am efectuat testul IQ pentru urcușul zorit pe scara ierarhică pe la chindie am ajuns ,,homo politicus” și am legiferat pentru fluturi interdicția de a-și exercita dreptul la zborul în roi pe la orele serii m-am trezit bunic preferat cu nepoții pe genunchii senectuții și cu fluturii albi roindu-mi la tâmple ce va fi la miezul de noapte pot doar intui toți fluturii vor fi negri prea negri iar vârcolacii vor mânca luna pe îndelete doamna de la Miezul Nopții în dans ritual va duce poruncă lui Charon bătrânul luntraș să treacă peste Acheron cu sufletul meu ...fi-va Tartarul ori Câmpiile Elizee locul sortit?! (ioan sabin pop)

VRERE TÂRZIE

VRERE TÂRZIE Aș vrea zile însorite Fără nori grei de furtună Și o viață, una nouă, Aș vrea vise împletite, În a dragostei cunună, Cu mărgelele de rouă. Aș vrea drum cu pantă lină Pentru dorurile grele Și la vamă cu scutire, Aș vrea nopți cu lună plină, Pe un cer brodat cu stele, Și un veac de nemurire. Da, vreau zile însorite, Da, vreau drum cu pantă lină Și un veac de nemurire. Da, vreau vise împlinite, Da, vreau nopți cu lună plină Și cu stele felurite. Vrerea mea, cea omenească, Iart-o, Doamne, de-i prea mare Și lipsită de pudoare, Dar de-o fi să se-mplinească Faci o faptă de-ndurare Și din suflet sărbătoare. (ioan sabin pop)

ÎMI FAC GRIJI

ÎMI FAC GRIJI Când ochiul plânge mai mult de-un suspin Când pasărea cade mai mult de un vis Când dorul se frânge mai mult de un chin Când zilele-s fade mai mult de-un plictis aud în gând aud rugând aud deslușit aud negreșit pe cineva care în deprimare pare să vrea la mine în suflet să stea îmi fac griji pentru liniștea mea (ioan sabin pop)

PLACEBO INFIRMAT

placebo infirmat ca să-mi pot atenua durerile iubirii am încercat să potolesc gâlceava gândului așa că am urmat un tratament cu passiflora – o plantă tropicală agățătoare cu tulpină lemnoasă și flori albăstrii – recomandată în terapiile de tip „placebo” dar mintea mea surprinzător de abilă a refuzat tratamentul fals și a galopat îmbufnată pe cărările acelorași simptome greu de suportat apoi constrâns de pretențiile unui orgoliu rănit am apelat din superstiție și disperare la statul în cap de trei ori pe zi la purtarea unei brățări norocoase și chiar a unei șosete roz în timpul somnului – la gândul că voi fi fost deocheat de cineva – dar mintea mea surprinzător de abilă nu s-a lăsat păcălită și nu a gândit pozitiv nicidecum poate boala să fie mai gravă decât o percep poate inima să se fi coalizat cu mintea ori poate trebuia mai întâi să dau foc poemelor cu dedicație pe care imprudent mi-am scrijelit numele sufletului îndelung primitor acum nu reproșez nimic acestor medicamente acum nu mai vreau decât să las durerea în pace acum înțeleg că ea este zeița aurora care deschide soarelui porțile dimineții și mie bolnavului de iubire porțile poeziei oricum placebo a fost infirmat (ioan sabin pop)

ANOTIMP VULNERABIL

ANOTIMP VULNERABIL – Ioan Sabin Pop Pentru că viața mea se sperie de alb și de iarnă, mi-am pus în suflet de-o nouă vară complice în care sunt tânăr, temerar, și îndrăgostit precum firul de iarbă îndrăgostit e de lut și de cer. Pentru că totuși e prea devreme pentru tăcere, dar prea târziu pentru a deveni adult responsabil, am născocit un joc de-a viața și moartea în care un trup răsculat înfruntă chiar decalogul. Pentru că tocmai am evitat suspinul și plânsul, ce rătăceau haotic, confuze, bulversând persoana mea atât de puțin importantă, am mai compus un poem fără iz de ambiguu. Pentru că-mi este o sete cumplită de verde, de iubirea ta păgână de dincolo de legi și tipare, de atingerea-ți fierbinte fluturată pe trupu-mi, îți voi cânta serenade cu lăutari tocmiți în Bizanț. Pentru că sunt doar o virgulă întâmplătoare în nesfârșitul și necuprinsul poem al planetei, un alchimist rătăcit între Sine și sinele său, mă voi reinventa flutur în grădina-ți cu maci. Pentru că în visu-mi te cobori surâzând grațios, alunecând pe o dulce felie de timp vertical, dinspre verdele verii spre începutu-mi din urmă, rămâm prizonier benevol al unui delir tendențios. * Pentru că albul mă sperie și e tot mai greu suportabil, am poftă s-ating și să mușc din verdele crud și palpabil. * Iată, de ce... pentru că... albul e anotimp vulnerabil. Cluj, iunie 2019

MĂ VOI PREFACE...

MĂ VOI PREFACE... Mă voi preface mut și voi lăsa doar poemele să-ți deslușească întâmplările dorului. Surd mă voi preface, până când vorbele tale se vor încărca de rodul albinelor culegătoare de polen. Mă voi preface fruct și voi astepta la margine de ani gura ta flămândă să mă fericească. Busuioc mă voi preface, să mă poți lua și pune în păr, aproape gândului tău cel împlinit. Mă voi preface inimă, să auzi tic-tacul fiecărei secunde de eternitate pierdută în van. Verb mă voi preface, să-l poți conjuga necontenit la timpul prezent și la cel viitor. Mă voi preface noapte, să mă destrami, spre înzorire, cu felinarul de sub umărul stâng. Dar, tu... iubeste-mă, nu te preface! (ioan sabin pop)

GÂND TÂRZIU

GÂND TÂRZIU Învins de multe și-adânci remușcări, plec resemat, la cel ce eram, să caut urma acelor visări pierdute, pe când împlineam, cu ochii de poet și suflet boem, rostul chemării „Carpe diem”. Nu știu dacă pe drumul cel lung, de prea multe ispite brăzdat, până la capătu-i o să ajung, nici dacă filele rupte din suflet, roțile timpului le-au spulberat. Voi, dacă vreți, puteți să-ntrebați: „Unde le cauți? De ce le mai vrei? Vrem să știm. Suntem tare mirați”. Răspunsu-i acesta, prietenii mei: „De mine mi-e dor. De-acela uitat. Azi, nu-mi mai trec pe răboj galop de simțiri în câmpuri de maci, nici vânători de năluci, cu gonaci. Azi, biciuit de regret, am ales eternitatea s-o-mpac, cât mai des”. Așadar, mă-ntorc la suflet și-i spun: „Du-mă-napoi! Tu, cel veșnic și bun, ajută-mă-n drumu-mi. Un pic, iar de-o fi să rămân ancorat în trecut, nu-i nimic.Nu-i nimic”. Prieteni, vă las două-trei remușcări, o cheie și un vis, într-un plic, o supă de nori și poemu-mi peltic. Eu, plec la drum pe aripi de dor, pe urma unor pierdute visări. (ioan sabin pop)

POEM

POEM De-aș ști că m-ai chema-ntr-o zi, să-mi iei în brațe trupul, să mi-l frângi, chiar de furtuna s-ar dezlănțui, chiar de ar fi pericol să se prăvale stânci și trupul meu firav să îl strivească, inima-mi de veghe n-ar auzi decât chemarea ta cea omenească. Oare, tu știi, în lumea ta străină, cât poate o femeie să iubească? Oare tu știi că ființa ce suspină mai poate pentru tine să zâmbească? În miez de vară îți aștept chemarea, să te iubesc năvalnic, cu patimă nebună, precum marea îmbrățișează țărmul în furtună! (ioan sabin pop)

ARUNCAREA ÎN VALURI

ARUNCAREA ÎN VALURI Eu navigam spre tine pe marea poeziei, În iulie de foc, cu vela-n vântul vieții, Mă însoțeau amorul și oda bucuriei, Topite în seninul din cerul dimineții. Consoane și vocale mă alintau pe punte, Chemându-mă în valul ce versuri înfiripă, Și-o dulce nebunie mi se zbătea sub frunte, Cătând să își ia zborul în fiecare clipă. Urcau dinspre adâncuri metafore aldine, Tălăzuind spre suflet și pletele-mi sărate Un dor ardent, sihastru, ce mă chema la tine, În lumea de poeme bătute-n nestemate. Am luat în mâini buchetul de-alegorii sprințare, În iulie de foc, cu zări diamantine, M-am aruncat în valuri, cu nicio ezitare, Și-n marea poeziei... te-am întâlnit pe tine. Robinsonând în vară, pe valul poeziei, Am deșteptat amorul... cu oda bucuriei. (ioan sabin pop)

VICTORIA ȘARPELUI

VICTORIA ȘARPELUI La început a fost Bărbatul, fără îndoială, dar Creatorul, plămădindu-l la mare repezeală, din lut prea moale, cu minte prea puțină, și-a corectat greșeala și ideea și a creat Femeia, din coasta omului dintâie, lăsându-l pe acesta să rămâie cu ea, spre a-i fi mereu stăpână, într-o grădină plină de poame și lumină. Se pare însă că Olarul, iată, n-a frământat prea bine lutul, că nici Bărbatul, nici Femeia, n-au ascultat porunca dată!... Și, de atunci, de la-nceputul în care șarpele-a grăit, spre-a ispiti nemuritorii să guste fructul cel oprit, și Eve, și Adami, spăsiți, îngenuncheați de șerpii vieții, se roagă zilnic, osteniți. (ioan sabin pop)

IERI... ACUM

IERI... ACUM (basm pentru adulți) Ieri - te-am văzut trecând spre nu știu unde erai suavă și atrăgătoare și-ndată toți fluturii grădinii mele au dispărut subit iar florile au tresărit întrebătoare dar ai trecut de noi ne-ndurătoare și florile s-au ofilit de supărare și fluturii uitat-au drumul înapoi Acum - sunt nevoit s-aștept să treci din nou și fără șovăire să-mi scoți toți fluturii din piept ca inima-mi mințită să nu mai bată a iubire (ioan sabin pop) Foto: internet

DE VOM PĂSTRA...

DE VOM PĂSTRA ÎN INIMI Când norii îndoielii pe cerul meu n-apun, Speranța mea rămâne numai în credință. Cu Dumnezeu minunile sunt cu putință, Cu El din deznădejde și frică mă adun. În viața noastră încercată de păcat Vine o vreme când trupul cade-n neființă. Cu Dumnezeu minunile sunt cu putință, Cu El putem trăi în veci cu-adevărat. Când orice întristare prea lungă ne-ar părea, Când viața cea de fapte ne pare tot mai grea, Când crucea ce ni-i dată o socotim povară; O, Doamne, mai presus de toate, s-ar putea Ca îndoielile și viața să nu doară, De vom păstra în inimi doar strălucirea Ta. (ioan sabin pop) - 6 august, 2013

SĂ BAȚI ÎNCET...

SĂ BAȚI ÎNCET... - Ioan Sabin Pop Sa bați încet la ușă, dac-o mai fi să vii, Sufletu-mi trist să nu te-audă, că-i păcat; El mai visează încă și compune poezii, Chiar de s-a resemnat atunci când ai plecat. Intră și taci, să nu-i deștepți vreo amintire, Prin semne doar să-mi spui ce cauți pe la noi Și să-ți ascunzi tristețea mută din privire, Să nu ne copleșească grija pe-amândoi. De vei vedea portretul tău pe-o etajeră, Înconjurat de cărți, privindu-ne cuminte, Să știi că-i doar o amintire pasageră Din vremea unor sentimente sfinte. De încerca-vei însă în suflet să rămâi, Am să-l întreb duios, precum e datul firii, De vrea să se întoarcă la dragostea dintâi, De poate înțelege lacrima iubirii. Să bați încet la ușă, dac-o mai fi să vii, Cu inima să bați, la ora regăsirii; Redeșteptatul suflet să poată străluci Și răspândi iertarea, în numele iubirii. Să bați încet, că vechea ușă-i cu simțire... Și când te-ntorci la noi, s-o faci doar din iubire! Bistrița - Cluj, august, 2019

RUGĂCIUNE

RUGĂCIUNE - Ioan Sabin Pop Preasfântă Născătoare în veci prealăudată, Când sufletul ne doare și viața-i zbuciumată, Când nerv, și os, și sânge, se tânguie în noi, Când inima se frânge și geme sub nevoi, Când toate-s asuprite de multele păcate, Când drumuri rostuite se-opresc la jumătate, Când dorul ostenește sporind dezamăgirea, Când floarea se-ofilește trădându-și înflorirea, Când dragostea se curmă în loc să se-mplinească, Când visul cel din urmă e patria cerească, Când îngerii ne lasă și nu ne pot păzi, Când boala ne apasă și nu știm a muri: Tu, Vrednică Stăpână, îndură-te spre noi Și-ajută-ne degrabă la griji și la nevoi, Cu har ne însoțește, ca Mamă a Iubirii, Când moartea ne găsește la isprăvitul firii, Așa cum altădată la vremuri de răscruce Erai cu Fiul Tău - Cel răstignit pe cruce, De chiar poporul Său! Slăvită fii Fecioară și-n faptă și în gând! Slăvită fii Fecioară și-n cer și pe pământ!

DESPRE CĂRȚI

DESPRE CĂRȚI Motto: - ,,Cărţile mele, eu sunt.” – Anatole France * Pentru mine cărțile au fost întotdeuna atele transparente trainice care mi-au sprijinit sufletul în momentele de restriște ori suferință fizică, un leac primit de la poeții și scriitorii pe care i-am ”sorbit” în decursul existenței mele. * Cartea: este biruința rostirii asupra gândului, dăltuită în carnea filei albe. * Cartea: este un permis de liberă trecere spre sfera sufletului și a imaginației în care scrie că poți călători în lumea visului, dar și în visul lumii, că poți să iubești și să fii iubit, fără nici un tribut plătit vieții, altul decât consolarea. * Cartea: acel loc intim din inima noastră înconjurat de ziduri înalte, inaccesibile oricărui cățărător indiscret, unde ne refugiem adesea când lumea exterioară devine un loc banal, nefrecventabil, chiar primejdios. * Oamenii se împart în două categorii: unii care citesc multe cărți și nu se plictisesc, alții care se plictisesc dacă citesc o carte, de teamă să nu-și încarce inutil memoria, câtă vreme există carduri cu memorie mai mare și hard-disk-uri performante la laptop-uri și telefoane celulare. (ioan sabin pop)

TOTUL...

TOTUL... Totul începe cu o privire - tăinuitoare de doruri și vise de iubire, o cardiografie intuitivă care încearcă în limite-admisibile să afle rapid dacă jumătățile posibile ar putea fi lesne compatibile! Totul sfârșește cu o privire - înscrisă-n retina clipitei, ce se pierde apoi precum o urmă de pași pe nisipul ispitei luată de val ucigaș și dusă tacit departe în larg acolo unde visele mor la catarg! Totul se numește... Hazard. (ioan sabin pop)

ÎNTREBARE RETORICĂ

ÎNTREBARE RETORICĂ Unde să fug pierdut de tine, oare? Cerul s-a-nchis și nu mă mai primește, Prea mult am fost în lumea-nșelătoare A visului, și el acum mă pedepsește. Am vrut să îți aduc la sufletu-ți durut O inimă ce bate tinerește, Să-ți fie loc de casă, hrană, așternut, Să-ți fie rob supus ce te iubește. N-ai primit-o, te-ai supus docilă fricii! De-amar nici Luna nu mai strălucește, Și-a izgonit din preajmă licuricii Și nici Iubirea nu mă mai iubește. Mă voi gândi la tine, uneori, în treacăt, Când ciutele vor da de colțul ierbii, Apoi, tăcut, pe inimă voi pune lacăt Și mă voi pierde prin păduri, cu cerbii. * Unde să fug, pierdut de tine, oare, Când eu cu mine, ne temem și ne doare!? (ioan sabin pop)

ELOGIUL CHIMIEI

ELOGIUL CHIMIEI Omului, creație îndrăzneață, Dumnezeu i-a dat viață. Pe Pământ, ca o prelungire a Mâinii Divine, există Femeia, cea născătoare de viață. În Laboratoare Astrale, în retorte în care se separă neantul de om, Dumnezeu și Femeia, doi chimiști cu duhul blândeții, dau naștere vieții. Pe bună dreptate, în Istoria Universală, Chimia va rămâne înscrisă ca știință primordială, cu demnitate sacerdotală. (ioan sabin pop)

RUGĂCIUNE

RUGĂCIUNE - Ioan Sabin Pop Doamne, Mai înainte de a suferi noi pentru Tine, Tu ai suferit pentru noi, Mai înainte de a fi datori cuiva, Ție îți suntem datori, Mai înainte de a te fi iubit noi, Tu ne-ai iubit! Putea-va oare dragostea nostră, temătoare și imperfectă, Să stea cu vrednicie înaintea dragostei Tale mari, Care este pururea nesfârșită și desăvârșită!? Dacă mai întâi nu ne vom osteni să ne iubim unul pe altul, Zadarnic ne vom osteni să-Ți arătăm cu înflăcărare Că Te iubim cu recunoștință! Doamne, Tu care ești deopotrivă măreția și simplitatea, Ajută-Ne să găsim lumina pentru a ne iubi aproapele, Mai mult decât ne iubim pe noi înșine! Amin! (ioan sabin pop)

POEME ÎNTOMNATE

POEME ÎNTOMNATE - Ioan Sabin Pop REFLECȚII Între Poet și Lume există alfabetul iubirilor sale, Precum spovedania în fața unui preot, Cu deslușiri de orgoliu antum și postum. Între Poet și Memorie există un mare ospăț, Al cuvintelor cu dorințe nebune Ce căsătoresc ideația cu realitatea. Între Poet și Moarte există zidiri de poeme, Fără de verbe și silabe comune, Fără cel mai mic semn de tandrețe. Între mine și moarte există o inimă blândă, În care un înger trimis stă de veghe Până la sorocul de întoarcere-n lut. În minele-însumi, cel neegoic, fără de moarte, Sălășluiește plenar Cristosul lăuntric, Sensul esență al vieții și al nevoii de a iubi. ...în rest, doar vocabularul intuit al tăcerii! *** REGRET TARDIV motto: „Nu sunt nimic: puțin orgoliu între două grămezi de cenușă.” – Alain Bosquet Nu sunt decât o virgulă întâmplătoare în nesfârșitul poem al lumii. Nu sunt decât un trubadur rătăcit ce se va-ntoarce-n patria humei. Nu sunt decât o lacrimă ce-și plânge neprețuitele certitudini. Nu sunt decât nimicul orgolios al unor prea vechi atitudini. Nu sunt decât mult prea puținul din tot ceea ce putut-am să fiu. Nu sunt decât o virgulă întâmplătoare pierdută-n poemul acesta târziu. Sunt ,,Nu sunt”, adică regretul tardiv din mesajul acesta, persuasiv. *** DIALOG ,,Suflete, te țin ancorat în ventricolul stâng, bogat în sânge oxigenat, să-i dai fluviului roșu parfumul de verde furat de la crâng, iar în straja de veghe, din știute motive, cu Dumnezeu să mă-mpaci, mereu si mereu, la fiecare două bătai de inimă, consecutive. Nu te grăbi să-mi pleci, mai rămâi, de alean, până la mutarea în lut!” – așa îi spuneam, deunăzi, celui mai nobil și vrednic amic. ,,O, prietene vechi! O, trup istovit și bătrân, mă simt jenat, dar sunt nevoit să îți zic, că despărțirea nu pot prea mult s-o amân, ci pleca-voi ușor, precum se înalță un fum, să-L slujesc credincios pe Cerescu-mi Stăpân! Tu, fii pregătit să pornești pe ultimul drum!” – Așa mi-a răspuns, fără de lacrimi plângând, sufletul meu – locatar în ventricolul stâng. * Trecătorul meu trup, cu destin tranzitar, ești numai amurg... orice revoltă e în zadar! Cluj, 17 sept. 2019

MANIFEST PENTRU SĂNĂTATEA TĂRII

MANIFEST PENTRU SĂNĂTATEA ȚĂRII – Ioan Sabin Pop Unii tratează minciuna politică cu indiferență, alții o combat, dar mulți o acceptă ca fiind necesară. Primii, fac parte din categoria blazaților, următorii, din aceea a idealiștilor, iar cei din urmă, din categoria celor fără coloană vertebrală dreaptă, dar cu ambiții și interese personale meschine, evidente. Există însă și situații de interferență între categoriile amintite și, atunci, apare pericolul celei mai serioase contaminări morale căreia îi cad victime cei slabi și nepregătiți în lupta cu viața. Voltaire afirma, la modul sentențios, că politica s-a născut când primul ticălos l-a întâlnit pe primul prost! Oare este o afirmație departe de adevăr!? *** OFTAT CU IZ DE PAMFLET Uneori, așa, mă mai trezesc oftând, Deși nu am o rană la vedere – Ci multă jenă-n inimă și-n gând Că doar nepatrioți vin la putere. Nu-i vina lor... e numai vina mea, că doar oftez în loc să fac ceva. Uneori, așa, mai văd în Parlament, Caiafele politice făcând comerț Cu soarta țării, în mod inconștient, Oferind la schimb istoria, ca șperț. Nu-i vina lor... e numai vina mea, că doar constat în loc să fac ceva. Uneori, așa, mai văd pe-aici străini, Veniți cu-arginți să cumpere conștiințe, Ori să-i obișnuiască pe români Cu modestia fără de dorințe. Nu-i vina lor... iudele îi cheamă, iar noi îi tolerăm cuprinși de teamă. Uneori, așa, mai văd incompetenții Cocoțați în funcții importante, Noi, doar executanți; Ei, decidenții Unor măsuri de-adreptul aberante. Nu-i vina lor... e lașitatea, flască, a celor rupți de vatra strămoșească. Uneori, așa, mai văd poporul meu Pasiv la nedreptate și durere, Așteptând salvarea de la Dumnezeu Uitând că libertatea nu se cere. E vina mea... dar e și vina lor, de vor să fie turmă, nu popor. Uneori, așa, îmi vin povețe sfinte De la românii de odinioară, Ce plâng a neodihnă în morminte Și mor cu ochii triști, a doua oară. Nu-i vina lor... a noastră-i vina toată, de îi lăsăm să moară înc-o dată. Uneori, așa, mă mai trezesc oftând, Că doar nepatrioți vin la putere, Că ,,democrația” e numai vorbă-n vânt, Iar România suferă-n tăcere. Nu-i vina Ei... Ea-ndeamnă la unire, pe toți românii, fără osebire! Uneori, așa, mă mai trezesc gândind Că merităm și noi să existăm, Ca brav popor, pe nimeni vrăjmășind, Dar spada demnitații cu fast să o purtăm. Nu-i vina gândului... e doar a mea, că doar gândesc în loc să fac ceva! * Uneori, așa... când rănile mă dor, Mărturisesc, oftând: E vina tuturor! *** SCRISOARE - LUI MARIN SORESCU Iubite frate, Te rugăm, noi, cei care te-am iubit mereu, să cauți să vorbești cu Dumnezeu și să îi spui că-n România-i ,,ceață mare”, că Îl iubim și-I cerem îndurare, că viața-i grea, că totu-n jur e ură, și-i vai și-amar de burtă și de gură. Pe oamenii politici Să-i strângă la un loc, să-i vindem ieftin, la primul iarmaroc, apoi, Să scoată țara din ură și din ceață dar S-o ferească de europiață! Noi ți-om transmite, prin îngeri, un raport: ,,Marine, gata ceața, am ancorat în port!”. P.S Semnăm: cei care te știm din poezie, Români pierduți, din biata Românie. *** FINAL DE POST Suntem sacrificați pe cruce, Speranţa n-are adăpost, Trăim mizer, trăim anost, Și nu știm drumul unde duce! Știm doar că n-am scăpat de post, Că mulți români n-or să apuce Legi luminate – nu caduce – Supuse gândului cu rost! Uitați de cine ne conduce, Tot mai săraci la noi în țară, Plecăm să viețuim ,,afară”, Pe bani puțini, sub altă cruce! Dar nu uitați, suntem poporul, Cel risipit în patru zări, Mințit de-atâtea guvernări Și amăgit cu viitorul! Ca mâine vom ieși din post Și n-om sta răstigniți pe cruce, Ci vom croi un drum ce duce Către credință și-adăpost! Ne-om înfrăți din nou cu glia – Ca neam neînfricat și sfânt, Stăpân pe brazda de pământ Numită-n lume: ROMÂNIA! *** CÂNTEC PENTRU ȚARA MEA Hai să ne unim, în cuget, să cinstim limba română, Să lăsăm în urmă vrajba și să dăm mână cu mână, Să ne nemurim eroii ce-și dorm somnul în țărână, Ca jertfirea lor de viață veșnic pildă să rămână, Să ne nemurim strămoșii ce-și dorm somnul în morminte, Ca iubirea lor de țară să ne stăruie în minte! Hai să mai rostim o dată că unirea-n veci rămâne, Să redeșteptăm în inimi imnul nației române Ca-n vibranta lui chemare să ne fie cu putință Să ne împlinim destinul cu dreptate și credință, Ca Ștefan, Mihai, și Iancu, să privească cu mândrie La urmașii lor de astăzi iubitori de neam și glie! Hai să ducem peste veacuri un îndemn la libertate, La o existență dreaptă dăltuită-n demnitate, Să susținem cu tărie, la un loc, tineri, bătrâni, Că pe România Mare vom rămâne-n veci stăpâni, Că suntem făr`deosebire, când istoria ne-o cere Sabie neînfricată, dar și leac pentru durere! Hai să arătăm în lume, și în faptă și-n cuvinte, Că trăim în armonie în Grădina Maicii Sfinte, Că la vremuri de restriște, la nevoi și strâmbătate, Domnul ne arată calea și-L slăvim în tot și-n toate, Că suntem popor de seamă și creștin din moși-strămoși, Dăruit cu Cosânzene și cu oameni inimoși! Hai să ne unim degrabă, și în cuget și-n simțire, Om cu om, aflat în țară, ori pornit în pribegire, Ca rostirea cea română, o mirabilă comoară Să se-audă pretutindeni, niciodată să nu moară, Ca în proslăvire, dorul, să se-ncline și să spună Că suntem limba iubirii de o patrie străbună!

DE CE SCRIU

DE CE SCRIU - Ioan Sabin Pop * Am fost întrebat, de multe ori, de prieteni, de cititori și chiar de unii membri ai familiei, de ce scriu dacă provin din lumea tehnicii și nu din lumea oamenilor de litere. M-am întrebat și eu, dar nu am găsit un răspuns mulțumitor care să cuprindă toate motivele practicării actului poetic. Voi încerca totuși să răspund cititorilor mei, cu speranța de a-l face accesibil pe cel care se află în spatele cuvintelor scrise și, poate, să-mi justific mie însumi această dependență sufletească. * Vin, e adevărat, din lumea tehnicii și nu mi-am impus o lume poetică de la început, ci am fost predispus ei, prin temperament, educație și o sensibilitate romantică moștenită genetic, înclin să cred. Locuiesc de multă vreme în aceeași casă cu poezia. Ea a rămas stăpână peste visurile mele de adolescent întârziat. Cu fiecare verb, substantiv și adjectiv, cultiv și tăceri și rostiri, pe care le împărtășesc apoi cu cititorii, convins fiind că importantă este esența spirituală a comunicării cu ajutorul versului, o dezirabilă cale de rezistență a iubirii în fața vicisitudinilor vieții, a timpului și, mai apoi, a nonexistenței trupești. * Pentru mine poeziile au fost întotdeuna atelele transparente care mi-au sprijinit sufletul în momentele de restriște, dar nu numai atât; poezia m-a învățat să respir iubire și tot ea m-a ajutat să desenez trăiri sufletești pe hârtie. Doar poezia poate ajunge în acel loc intim din inima noastră, înconjurat de ziduri înalte, inaccesibile oricărui cățărător, unde ne refugiem deseori, atunci când lumea exterioară devine un loc nefrecventabil, chiar primejdios. * Actul meu de creație literară, este zborul care mă poartă în lumea visului, dar și în visul lumii, chiar dacă presupune existența unei permanente stări de tulburare sentimentală. Tiparele mentale, induse de prejudecățile lumii, mă condamnă să cred că nu este un păcat prea mare dacă mă refugiez, din când în când, în lumea ideației, a eului interior unde totul îmi este permis, unde ,,Celălalt Eu” nu mai are prevalență pe moment. Simțirea poetică, poate și talentul, sunt condiționate tocmai de existența acestei stări de neliniște și tulburare sentimentală. Recunosc că am scris mai multe versuri, și poate mai frumoase, în perioadele în care „am stârnit cărbunii spre a istovi poetic amintirile îndăratnice”, încercând doar sporadic raportarea la deliciile prezentului, ori la ispita de întinerire a amurgirii. * Citesc poezie și scriu versuri, așa cum simt, cu sinceritate, pe măsura puterilor, în văzul lumii în mijlocul căreia trăiesc, versuri despre viața și trăirile mele, despre iubire și moarte, despre eternitatea clipei și despre năzuința risipirii întunericului din mintea și inima celor fără de credință. În scrisul meu, încerc să oglindesc realitatea, așa cum este și, pe alocuri, cum aș dori să fie. Realitatea, cea de dincolo de poezie, îmi cere și mă supune la exercițiul aripei pentru cei aflați în suferință, dar îmi pemite și adorarea inimilor purtătoare de iubire, cărora le rămân mereu dator cu recunoștință și afecțiune. Versul meu se naște din rugăciune și se dorește a fi o reverență a sufletului, de mulțumire, pentru darul divin primit, o cale de a găsi iubirea și adevărul, pentru a exista vremelnic, la modul ideal, dincolo de timp și spațiu. Clipa poetică este cea care mă împacă cu lumea și dă contur cuvântului lui Dumnezeu care îndeamnă la iubire, o clipă astrală în care ,,demiurgul își repară neizbutirile din Ziua Întâia”. Poezia, alături de celelalte arte frumoase, poate fi un refugiu al sensibilităților și romantismului, dar și o parteneră, pe ringul vieții, pentru cei care o apreciază și o invită la dans. * Scriu, deși toate cuvintele s-au mai spus deja, încercând să duc mai departe făclia dragostei pentru poezie într-o lume bolnavă, dominată de tirania banului, de mediocritatea actului educațional, de violență și lipsa acută de repere morale prestigioase. Nu știu sigur pentru cine scriu, dar știu sigur pentru cine nu scriu; pentru statistică, pentru critica literară și pentru elitele intelectuale pretențioase. Nu scriu pentru a mă putea compara cu alții. Nici pentru a cocheta cu o glorie literară antumă. La asta se pricep cei mai bine pregătiți și cu mai mult har poetic. Eu scriu pentru a ajunge la inimi, la suflete și la amintirile tremurate din ochii copilului ascuns sub o crustă de bărbat, la acele amintiri ferecate vremelnic în tezaurul memoriei de o inimă orgolioasă și iscoditoare în dispută literară cu sufletul-călăuză al strămutării la cer. Scriu pentru a mă regăsi pe mine, pentru a fi eu însumi, dar și pentru a crea punți de comunicare spirituală cu cei dispuși să mă însoțească, fie și vremelnic, în peregrinările mele literare. * Mi s-a reproșat că nu am orgoliul gloriei literare și că nu vreau să-mi recunosc identiatea de poet. E adevărat, am regretat de câteva ori de-a lungul vieții faptul că n-am ajuns un poet consacrat, alături de marii poeți ai neamului, dar după ce am cântărit mai bine lucrurile, am ajuns să mă împac și să trăiesc cu iluzia care-mi permite să nu mă mai îndoiesc de prea buna împărțire a darurilor făcută de Creator. Acum văd mai bine avantajul omului firesc, necatalogat ca poet în timpul vieții sale. Poetul - acel om care ,,visează mai mult și-și caută fericirea vieții-n cuvinte”, moare de două ori, o dată întrebându-se dacă vorbele sale vor rămâne, sau vor fi uitate curând, și mai moare o dată, nemulțumit că timpul nu i-a permis finalizarea operei ce l-ar fi putut așeza în Parnasul Literaturii Române. Urmare a demersului meu literar modest, recunosc că sunt obligat să renunț la încercarea de a muri de două ori și că mă voi consola cu statutul de om comun ,,cu o singură ființă”, mulțumindu-mă cu o singură moarte. * Îmi place să scriu și o fac cu bucurie și încredere în virtuțile poeziei. Scriu, ca un protest al simțurilor ce risipește tăcerea meditației, ca o uneltire a inimii împotriva amurgirii din sânge, ca o reverberație a amintirilor tinereții în sala pașilor după-amiezii vieții. Când, anii și starea sănătății nu-mi vor mai permite să fac asta, voi fi deja un om plecat dintre cei vii, un pasager anonim uitat în trenul veșniciei, dar până atunci cred că voi mai scrie poezii, vorba lui Nichita Stănescu, „în amintirea viitoarelor iubiri”. Sunt folositor sau de prisos? Știu doar că viața e prea scurtă, eternitatea prea lungă, iar poezia, o veșnică de iarbă-n cer cădere înspre un Dumnezeu al iubirii și toleranței.

BALANȚA

BALANȚA - Ioan Sabin Pop Motto: „Greu e numai sufletul, nu țărâna, căci cenușa noastră, iubito, poate fi pe talgere cântărită cu vreo câteva roze." - Lucian Blaga Ne-om răzvrăti târziu și-om măsura trecutul, S-aflăm de-am împlinit ce am visat cândva, Punând pe-un talger nervul, sângele și lutul, Pe altul, sufletul, scutit de haina sa. De am visat plăceri ce carnea s-o desfete, Cu farmece adânci, în fiecare zi, Vă cumpăni balanța, fără să pregete, Spre-a ferici orgoliul anilor pustii. De am visat iubiri, în veci nepieritoare, Ce trup și suflet încântă deopotrivă, Vă cumpăni balanța, fără ezitare, Spre a învinge plăcerea corozivă. Trăind, visăm ca macii din lanuri aurii La zilele cu soare când totul e lumină, Dar vine secerișul și-n lumea celor vii Și înspre veșnicie cumpăna se-nclină. * Ne-om răzvrăti târziu, când coasa va să vină. foto: internet

OMUL ÎN ALB

OMUL ÎN ALB - Ioan Sabin Pop (Se dedică eminentului chirurg, Prof. Univ. Dr. C-tin Ciuce) Rătăcit în Valea Umbrelor Morții, urmărit de lupii infernului meu, am urlat: ,,Nu vreau să mor”. Trupul, obosit, m-a sfidat: ,,Ești bătrân, vei muri”. Inima, emoționată, bătând tahicardic, mi-a șoptit: ,,Nu, încă nu, mai ai datorii de plătit”. Omul în alb, totuși, mi s-a părut mai gentil: ,,Cu bisturiul voi decupa toate Umbrele Morții și te voi reda Sorții. Vei trăi”. ,,Vreau să-nțeleg cine ești”, l-am întrebat insistent. ,,Dacă insiști; sunt și voi fi mereu, Mâna lui Dumnezeu, pentru toți oamenii triști”. Nu, nu mai spun ,,Voi muri”. Spun ,,Trăiesc”. Poemului meu îi cer, îi poruncesc să rostească adânc: ,,Mulțumesc”. Poemelor mele le cer să cânte iubirea și să mă poarte pe aripi de vis până la cer, pentru a trăi și gusta nemurirea. Nu mai spun ,,Moarte”. Spun ,,Omul în alb”. Nu mai spun ,,Spaimă”. Spun, și voi spune mereu: ,,În toți și în toate, fie în veci Dumnezeu!”. Cluj, martie, 2020

LUPUL ALB

LUPUL ALB – Ioan Sabin Pop (Versificarea Legendei Lupului Alb) Demult, pe când timpul era-nfrățit cu misterul, În Hiperboreea, într-o haită de lupi fioroși, S-a născut un lup alb cu ochii albaștri ca cerul, Dar frații lui cenușii nu l-au primit bucuroși. Lupul creștea an de an, frumos și puternic, Era santinelă de veghe când frații-i dormeau, Vâna cel mai mult, da-l socoteau tot nemernic Că altfel era... și alba culoare nu i-o iertau. Din vânatul răpus aștepta să se sature frații Și niciodată, în sufletul lui, n-a cugetat Că nu-i drept de rămâne flămând pentru alții, Ba, mai mult, era fericit... se simțea minunat. Frații lui cenușii, purtându-i o ură lupească, L-au atacat pe furiș pe când era adormit, Cu o rece și cruntă furie, aproape-omenească, L-au sfâșiat până la os, dar el nici n-a clintit. De-ar fi vrut să-i alunge pe toți lesne putea, Dar nu voia s-aducă pe haită năpasta, Așa c-a rămas cu ochii în lacrimi... nu pricepea De ce bunii lui frați puteau face una ca asta. Pe blana lui albă curgeau râuri-râuri de sânge Și-n ochii-i, de lapis-lazuli, lumina scădea, Stătea neclintit și viața-i părea a se stinge, Când auzi o voce blândă din Cer că-l striga: ”Te scoală, nu-i vremea să mori! Te du și vânează! Să-mparți bunătatea la lupi e muncă-n zadar! O Forță Supremă, din Cer, te veghează, Trăiește Lupule Alb, dar rămâi un timp, solitar!” Apoi, anii-au trecut. Lupul Alb vâna pentru sine, Dar într-o zi, un alt lup alb, asemenea lui, a zărit; Era prins, mursecat, de haite rebele, străine, Și-ntr-o clipă o ură năprasnică l-a cotropit: ”De ce încă unul? De ce haita să-nvingă mereu?” Ar fi vrut să atace, să-i sfărâme, răzbunător, Dar auzi vocea din Cer. Îi vorbea Dumnezeu: ”Lasă-l să-nvețe! Doar lupta te face învingător!” A rămas privind, până ce s-a retras haita rebelă, Apoi, s-a-ndreptat alergând către lupul rănit; Văzând cu mirare că celălalt e femelă, A-nțeles pe loc că Forța Supremă L-a dăruit. Ce-a urmat pentru ei în pădure, e de-nțeles, Era scris totul în nescrisele Legi ale Firii; Ea să rodească urmași și fructul să fie cules Târziu, către toamnă, chezaș să le fie iubirii. Totul părea o baladă, o viață ruptă din vis, Nici nu gândea bine unul, dorindu-și ceva A trebuință, în verdele lor frumos paradis, Că celălalt de îndată, cu drag, și-nfăptuia. Odată, pe câmp, s-au întâlnit cu haita cea rea. Lupoaica, văzând-o, s-a hotărât s-o atace: ”Vreau răzbunare și sânge pentru înfrîngerea mea, Vreau să le-arăt că nu am uitat și nu-i las în pace!” ”Nu călca Legea din Cer!” – i-a spus el, cu glas stăpânit, Însă ea, cuprinsă de ură, știa ce avea de sfârșit: ”Vreau răzbunare!” – striga sufletul ei nenorocit; Un pas, un salt, și-și lovi drept în piept soțul iubit. Atunci Lupul Alb, în simțire, muri de-a doua oară, Pe loc împietri și ochii,-i frumoși ca seninul, Putut-au să vadă cum haita perechea-i omoară Și gândi, resemnat, că ăsta-i fusese destinul. Plin de durere porni spre locul sacrificării; Din ura cumplită, în pupile pietrificată, A-nțeles că soața-i nu credea în rostul iertării, Că acest har divin, ea nu l-a avut niciodată. Zări apoi, în coama ei, smocuri de păr cenușiu, Smocuri de păr de care chiar nu-și amintea bine: ”Oare, nu cumva eu nu am vrut de ele să știu?! Oare, nu cumva, am vrut să fie albă, ca mine?!” *** Și azi, în Hiperborea, în multe locuri din munți, Lupul Alb mai vânează, dar știe că va muri – Ca jertfă de viață și sânge pentru frații lui mulți – Ucis de o haită hoinară și rea de lupi cenușii. *** El acceptă jertfirea cu conștiința-mpăcată; Sălașu-i din Cer nimeni nu-l va călca, niciodată! Cluj, oct. 2015 – ( Se dedică Tamarei Gorincioi și românilor de peste Prut, ca semn de dragoste frățească.)

POETUL ȘI DUMNEZEU

POETUL ȘI DUMNEZEU – dialog prezumtiv (Celor care înfruntă, în singurătate, necazurile vieții) Un poet, curios din fire, l-a întrebat pe Dumnezeu: – Ce se întâmplă, Doamne, cu iubirea nedăruită din inima femeilor singure? – Se transformă în raze de soare, să încălzească zilele bărbaților singuri, i-a răspuns Dumnezeu. – Dar iubirea nedăruită, din sufletul bărbaților singuri, se pierde în van? – Nu, fiule, nu se pierde, se transformă în raze de lună ce luminează nopțile femeilor singure. – Atunci, Doamne, care mai este rolul Tău în privința iubirilor nedăruite? – Eu veghez, necontenit, ca cei singuri să simtă toată iubirea mea și să poată accepta viața, iar pe voi, poeții, vă ajut cu osebire să le puteți releva sensul frumuseții ei, în versurile voastre de suflet. – Înțeleg, Doamne, dar dacă ai făcut omul să trăiască în cuplu, de ce i-ai hărăzit partea de singurătate? – Tocmai îți spuneam că doar cei care nu cred în Mine sunt cu adevărat singuri, iar singurătatea lor, lacomă și egoistă, nu e o victorie împotriva Mea, ci e de fapt o aroganță a minților ce-și nesocotesc sufletul. – Îți mulțumesc, Doamne! Te iubesc pentru ceea ce Ești, dar mai cu seamă pentru că Ești cu mine în toate clipele vieții mele, în sufletul și versurile mele! – Voi fi întotdeauna, în multe feluri, înțelese, sau neînțelese. Fii sigur de asta. (ioan sabin pop) Foto: internet

ÎMBĂTRÂNESC...

ÎMBĂTRÂNESC... - Ioan Sabin Pop (Marianei) Îmbătrânesc, și viața mea Refuză epoca modernă; Așteaptă liniștea eternă, Dar astăzi încă tot te vrea. Alt`dată versurile mele Ființa ta le îndrăgea Și inima-mi se bucura, Dar astăzi ai uitat de ele! De păstorești un ,,prea târziu” Și n-o să mai îmi ieși în cale, S-or stinge farmecele tale, În pieptul meu, ca-ntr-un pustiu. De simți iubirea-mi idolatră, Să-mi fii trifoi cu patru trifoi, Iar eu, scânteia cifrei ,,doi”, Cât focul nu e stins în vatră. De vezi că-ți sunt încă aproape, De-auzi că încă te mai chem, Rămâi în forul meu suprem, Fără de negură sub pleoape. Îmbătrânesc, dar viața mea Te cere azi ca și-altădată, Te vrea de spaime dezlegată, De noapte și de boala grea. Îmbătrânesc, și viața mea Se trece-n alb, dar... tot te vrea.

ÎN VIAȚA TA...

ÎN VIAȚA TA - Ioan Sabin Pop În viața ta nu-i loc pentru neghină Nici pentru ceartă, ori o vorbă rea, În viața ta sunt flori și e lumină, Dar uneori sunt nori, ca-n viața mea. Te-ai dezlegat de noaptea nălucirii, Doru-mi l-ai lăsat să te cuprindă, Flămând, cu toate brațele iubirii, Cum numai el știa să te cuprindă. Cu mâna ta mi-ai împletit destinul, Cu ochii tăi am învățat să zbor, Spre culmile unde-i străin dezbinul Și bat năvalnic vânturi de amor. În lumea noastră-s amintiri duioase Și nu mai este loc pentru plictis; Ecoul tinereții voluptuoase Ne e imbold de viață și de vis. În viața ta, domnește dragostea, În viața mea, e toată lumea ta!

SĂRUTUL TĂU

SĂRUTUL TĂU - Ioan Sabin Pop Cu chipul tău, ca o licoare dulce, Se-mbată sufletul visând păduri În care toți copacii falnici cântă De dragul prea frumoasei tale guri. Sărutul tău iubirea-mi o desfată Și mă privesc în tine ca-n oglindă; Eu văd un chip uitat, de altădată, Ce nu avea privirea suferindă. Ești tu, o nesfârșită bucurie, E ființa ta, miracol la-ndemână, Și-n setea necuprinsă a iubirii, O ciutură sunt eu, și tu, fântână. Rupând sigilii de pe inhibiții, Sărutul tău e un îndemn la viață, Un val ce cată țărmul să-l cuprindă, Să-i readucă zâmbetul pe față. Se-mbată sufletul visând păduri Și mă privesc în tine ca-n oglindă; Ești tu, o nesfârșită bucurie, Eu, țărm, ce-așteaptă valul să-l cuprindă.

NU ȘTIU DE ȘTII...

NU ȘTIU DE ȘTII... – Ioan Sabin Pop Nu știu de știi, dar știu însă că-mi ești Rostogolitul bulgăre de soare, Îngăduit de Sferele Cerești, Să-mi facă viața prilej de sărbătoare. Nu știu de știi, dar știu însă că-mi ești Izvorul de argint cu apă vie, Îngăduit de Sferele Cerești, Să-mi stingă setea zidită-n poezie. Nu știu de știi, dar știu însă că-mi ești Un cer senin de flori înmiresmate, Îngăduit de Sferele Cerești, Să-mi cearnă ploi de maci și voluptate. Nu știu de știi, dar știu însă că-mi ești Ancoră la vremuri de furtună, Îngăduită de Sferele Cerești, Să-mi fie semn divin de vreme bună. Nu știu de știi, dar știu însă că-mi ești Anotimp de drag rodind a bine, Îngăduit de Sferele Cerești Să-mi scrie-n suflet cu litere aldine. Mai vreau să știi că îmi ești respirare, Stăpână peste vis și peste gând, Destin sortit de pâine și de sare Și rostul cel mai `nalt al vieții-mi pe pământ. Nu știu de știi, dar știu însă că-mi EȘTI!

RUGACIUNE

RUGĂCIUNE - Ioan Sabin Pop Preasfântă Născătoare în veci prealăudată, Când sufletul ne doare și viața-i zbuciumată, Când nerv, și os, și sânge, se tânguie în noi, Când inima se frânge și geme sub nevoi, Când toate-s asuprite de multele păcate, Când drumuri rostuite se-opresc la jumătate, Când dorul ostenește sporind dezamăgirea, Când floarea se-ofilește trădându-și înflorirea, Când dragostea se curmă în loc să se-mplinească, Când visul cel din urmă e patria cerească, Când îngerii ne lasă și nu ne pot păzi, Când boala ne apasă și nu știm a muri: Tu, Vrednică Stăpână, îndură-te spre noi Și-ajută-ne degrabă la griji și la nevoi, Cu har ne însoțește, ca Mamă a Iubirii, Când moartea ne găsește la isprăvitul firii, Așa cum altădată la vremuri de răscruce Erai cu Fiul Tău - Cel răstignit pe cruce, De chiar poporul Său! Slăvită fii Fecioară și-n faptă și în gând! Slăvită fii Fecioară și-n cer și pe pământ!

IIBIREA - DEFINIȚII POSIBILE

IUBIREA - șapte definiții posibile 1. Iubirea: E vrajă, venită de departe, din basmele orientale, E un parfum suav ce-l poartă doar trandafirii în petale și-l risipesc într-un preludiu de frumuseți tulburătoare, E o romanță minunată, o poezie a perechii, pe care n-am rostit-o singur niciodată. 2. Iubirea: E-arcuș, vibrând pe struna vieții, În ea cântă pământul, și soarele și cerul, E roua nestemată, din cupa dimineții, E spada veșniciei, ce-nvinge efemerul. 3. Iubirea: Nu-i virtute, Iubirea-i trebuință; Mai mare decât pâinea De fiecare zi, Mai scumpă ca lumina, Iubire e credință; Cu ea învingem teama Oriunde ne-am găsi. 4. Iubirea: Ce-adânc suspin! Ce-nfiorări! Și elixir, și îndemn sfânt! Topind tristeți și depărtări, E rostul vieții pe pământ. 5. Iubirea: Un vis frumos, de dor hoinar, O inimă pururi în joc, Topind în sacru-i sanctuar Și bucurii și nenoroc. 6. Iubirea: Soare poznaș, sau clar de lună, Un orizont nemărginit, Născând furtuni pe vreme bună, Dar și minuni de povestit. 7. Iubirea: O moară, Pe apa timpului, Măcinând sentimente Ce hrănesc eternitatea lumii. (ioan sabin pop)

13 NICHITISME, ÎN STIL PROPRIU

13 NICHITISME... în stil propriu 1. Mi-e dor de dorul tău de mine! Iubirea, ea nu este gând, ea pâine este; pentru toate zilele. Mănânc-o, dacă ai cu cine! Mi-e dor să poți să-ți fie dor de mine! 2. Plouă, plouă în mine, cu lipsa de tine, plouă șuvoi, o ploaie rece, de noi fără noi, ce nu se mai trece! Vino, femeie, și-mi plouă cu fluturi și curcubeie, și-mi plouă cu ploi de săruturi! 3. Slujirea iubirii este rost omenesc și poruncă divină. Iar măreția iubirii se află în nemurirea ei. 4. Frumusețea sufletului – brățara Eternității. Tinerețea iubirii – brățara Vieții. Sufletul și Iubirea – ancorele existenței omenești. 5. Și, uite-așa, vin nopțile cum vin... și, uite-așa, uităm să mai iubim... și, uite-așa, ne trecem amândoi... și, uite-așa, e tristă cifra ,,doi"!... 6. Inima – o femeie îndrăgostită care citește fiecare poem al sufletului și-l sărută apoi cu toți macii sângelui din ventricolul stâng. 7. Nu știu niciodată când ți-e dor de mine... N-asculți niciodată glasul inimii... Nu știu niciodată să renunț la tine... Nu vii niciodată când te chem să vii... Mă urăsc de moarte, dar te voi iubi. 8. Îmi învățam versurile să te iubească și nu mă lăsam până când ele nu reușeau să dăltuiască numele meu în inima ta. 9. Mai întâi, mi-a spus rămâi, eu, ușor încurajat, sufletul i-am sărutat. Mai apoi, gura flămândă, sărutat-a, cu dobândă, glezna ei neșchiopătândă. Altfel, nici că se putea s-o sărute gura mea. 10. Oamenii – sunt stelele Pământului, stele care-și ard visele pentru a lumina Iubirea și Speranța. 11. Prețuim timpul doar atunci când nu mai avem timp să prețuim viața. 12. Și ca să nu mă fac ursuz, de mirare și bucurie, tânăr fiind, jocul iubirii mi s-a dat, și poezia! 13. Dacă pot să scriu, mi-e destul! Dacă mi-e destul, pot să iubesc! Dacă pot să iubesc, mi-e infinit! Dacă mi-e infinit, pot să visez! Dacă pot să visez, mi-e nemurire! Dacă mi-e nemurire, pot să și mor! (ioan sabin pop – Parafraze)

DE ZIUA EI

DE ZIUA EI M-am întrebat Ce să-i ofer de ziua ei, Ce și-ar dori să aibă cu adevărat. Ochii mi-au spus: Ea și-ar dori de ziua ei, Să ningă flori din zori și până la apus. Urechea a șoptit: Ea și-ar dori de ziua ei, Un cântec despre viața fără de sfârșit. Gura mi-a zis: Ea și-ar dori de ziua ei, O sărutare ce se pierde într-un vis. Mâna m-a-ndemnat: Ea și-ar dori de ziua ei, Să-i duci în dar un trandafir înmiresmat. Inima a zis așa: Ea și-ar dori de ziua ei, S-o nemurești zidind-o-n poezia ta. Gândul a sugerat: Ea și-ar dori de ziua ei, Să-i spui că o iubești mai mult ca niciodat. * De ziua ei, Am s-o alint la pieptul meu Și am să-l rog pe Dumnezeu Să-i ușureze crucea vrednicei femei! (ioan sabin pop) Cluj, 27 aprilie, 2020

TROMPETA SPAIMEI

TROMPETA SPAIMEI... Trompeta spaimei încă sună la fereastră, Nebunii râd, doctorii se sting pe baricade, Ceasul se trece greu și peste lumea noastră Urgia, cu tribut de vieți, stăruie și cade. Cerul e în doliu și plânge pe morminte, Sufletele tac, dar carnea strigă de durere, Destinul amurgește și-i ceață în cuvinte, Doar ploile credinței răzbat și-aduc putere. Te-ndură, Doamne, curmând statornicia-n rău, Că prea ne-apasă gândul, că prea durut e lutul, Cu bune și cu rele, suntem poporul Tău: Tu, iartă-Ne greșeala și-arată-Ne-nceputul. Și fie iarăși pace și bucurie-n umblet, Și ploilor credinței să le simțim prezența, Și fie poezie pe pajiștea din suflet, Iar florile iubirii să-și cerce reverența. Doamne, din rugă și plânsetul chemării, Sămânța vindecării Tu fă-o să plesnească, Pentru acei bolnavi în straiele-așteptării, Ca mugurii credinței mai pur să înflorească. Gropile funebre Le-mbracă în lumină, Setoșilor de viață, de verde și iubire, Le isprăvește rostul de stat în carantină Și schimbă fața lumii în bună rânduire. * Trompeta spaimei încă sună la fereastră, Dar Dumnezeu, prin doctori, este salvarea noastră. (ioan sabin pop) Cluj, 30 apr. 2020

EMA

EMA (În memoria nepoatei noastre - cea plecată, mult prea devreme, la ceruri) Cu ochii minții te vedem și-acum, Pe tine, care-ai fost de El aleasă; În alba ta rochiță, de mireasă, Pornind pentru Isus la tainic drum. O, înger drag! O, înger mititel! Ca voia Lui să se-mplinească, Curmându-ți suferința pământească, Cerescul Tată te-a chemat la El. Copil iubit, mutat de la părinți, În cimitir un brad îți e străjer; Prin el ne lași îndemn să ne-ntâlnim în cer, Tărâmul sfânt lipsit de suferinți. În suflete cu dragoste fierbinte, Veni-vom în curând, și noi, la tine, Acolo, unde este pururi bine, Prințesa noastră mică și cuminte! (ioan sabin pop)

RELEVARE

relevare cuvântul ,,dor" se ascunde-n cuvântul ,,iubire" cuvântul ,,iubire" se naște din cuvântul ,,suflet" cuvântul ,,suflet" cutreieră cuvântul ,,univers" cuvântul ,,univers" se închină cuvântului ,,dumnezeu" cuvântul ,,dumnezeu" se însoțește de cuvântul ,,eternitate" dumnezeul eternității ni se relevă în cuvântul ,,perfecțiune" dumnezeul eternității ni se relevă în cuvântul ,,suflet" dumnezeul eternității ni se relevă în cuvântul ,,iubire" cuvântul ,,noi" este multiplicarea cuvântului ,,dumnezeu" pentru ca dicționarul vieții să poarte pecetea cuvântului ,,sens" dumnezeu – suflet – iubire sens existențial relevat (ioan sabin pop)

LĂSAȚI COPILUL...

LĂSAȚI COPILUL… - Ioan Sabin Pop (Se dedică celor ce nu și-au trădat inima și sufletul de copil) Lăsați copilul din voi să viseze încă, Să deseneze pe-asfalt o mare adâncă, Pe care corăbii plutesc, cu steag la catarg, Înspre lumi misterioase ascunse în larg. Lăsați copilul din voi să-și învingă frica, Să-nfrunte Lupul hain, salvând pe Bunica Și pe dulcea Scufiță, ce-n semn de răsplată Își întinde obrazul spre a fi sărutată. Lasați copilul din voi să afle, să creadă, Că Făt-Frumos rămâne suprema dovadă, Că Răul de Bine-i învins, mereu, în duel, Că Omul Bun e reperul, nu omul mișel. Lăsați copilul din voi să viseze încă, Despre viață, că-i un fel de apă adâncă Peste care Dumnezeu, ca far, stă de strajă Și pe toți, ne-ncetat, cu iubire-i veghează. Lăsați copilul din voi...

AM AFLAT...

AM AFLAT... Am aflat că ești frumoasă numai după ce, cu ochii închiși, Ți-am ascultat sufletul vorbind despre flori de câmp și curcubeie, Despre liniștea tremurată a stelelor din ochii și inima ta de femeie. Am aflat că ești curajoasă numai după ce-am înțeles că preferi, Mai presus de frică, să accepți adevărul chiar dacă el se răzbună Și iluziile se pierd în abis, iar speranțele navighează-n furtună. Am aflat că ești virtuoasă numai după ce mi-ai mărturisit Că adevărata credință, cea care printr-o jertfă divină ne-a veșnicit, Îi măsoară mai întâi omului firea după dorința de a iubi nesfârșit. Am aflat că ești prețioasă numai după ce în crepusculul vieții, Eliberându-mă de prejudecăți, biciuit de gândul amar, am conchis Că am găsit, dar n-am șlefuit, diamantul iubirii cu strălucire de vis. Am aflat vreme, rugă să caut, să-mi păstoresc și iertarea de sine, Dar, între trecut și viitorul rămas, n-am putut răstigni omul, poetul; Viața lui, cea cuprinsă în vers, mi-a îmblânzit ne-ndoielnic regretul. Am aflat că sunt, în mod absolut, un miner sentimental nepriceput... (ioan sabin pop)

AICI, LA ȚARĂ...

AICI, LA ȚARĂ... Aici, la țară, iarba e mai verde Și cerul nopții-i cu mai multe stele. Aici, la țară, nimica nu se pierde Că timpu-i sărbătoare și avere. Aici, la țară, ai dreptul la opinii Și vorbele au mare greutate. Aici, la țară, când se sting bătrânii Lasă în urmă îndemn la demnitate. Aici, la țară, iubirile-s curate Și-n cântece le întâlnești mereu. Aici, la țară, nu-s toate așezate, Dar peste toți tronează Dumnezeu. Aici, la țară, de multe e nevoie Dar mai ales, de-o dreaptă cârmuire. Aici, la țară, poți visa în voie Și poți muri agonizând iubire. (ioan sabin pop)

E VARĂ

E vară Și grâu și maci se-nclină, sub mângâierea unui vânt răzleț. E soare și timpul doarme sub obroc. Holdele bogate râd în bob. Amintiri frumoase mă colindă, dar toată bucuria ce-o simt, n-o simt în mine, ci-n adierile de vânt răzleț și-n dorul care fuge spre răcoare. Pliată pe ființa mea imensa lume, cu vara, holdele și ziua ei, îmi par a fi poem divin. Trimit spre tine gândul ce mă-ndeamnă la cules și la sorbire. Fie soare, în neștire! E vară. (ioan sabin pop)

IN ZORI DE ZI

ÎN ZORI DE ZI În zori de zi prin holde face-voi poteci, Căta-vor înspre mine grânele mirate, Simțind în bobul plin senzațiile reci A spicelor ce știu că fi-vor secerate. Lăsa-voi vântul să cânte în surdină, Eu îmi voi umple brațele-amândouă, Cu galbenul de spic, plin de lumină, Și roșul macilor cutreierat de rouă. În sufletu-mi sui-va tremur ne-nțeles, Dar nu-l voi dojeni, voi prefera să tac, Iar din comoara ce-n tihnă am cules, Cunună împleti-voi, ca să îți fiu pe plac. În zori de zi prin holde face-voi poteci, Pe care voi așterne visurile mele, Ca tu să înțelegi că te aștept să treci, Să le culegi la sân... și să te-alinți cu ele. (ioan sabin pop)

DESPRE REGRET

DESPRE REGRET - Opinii INDIFERENȚA spune: Regretul este inutil, deoarece ascunde în el perspectiva eșecului! CINISMUL spune: Regretul este un lux prea costisitor! AROGANȚA spune: Regretul este emblema omului slab! RISCUL spune: Regretul este un pericol potențial asumat! GRABA spune: Regretul este o piedică în dauna timpului! PROFITUL spune: Regretul este o investiție fără șanse de câștig! SPERANȚA spune: Regretul este doar o consecință a pasivității! VINOVĂȚIA spune: Regretul este o instanță morală ce condamnă fără drept de apel! SINCERITATEA spune: Regretul este ceva ce trebuie dovedit mai înainte de a-l rosti, și nu invers, altfel nu este decât o remușcare egoistă! LUCIDITATEA spune: Regretul este forma pe care o îmbracă Eul persoanelor nehotărâte care și-au pierdut credința și încrederea în sine! FRICA spune: Regretul este ceva ce stă la pândă în preliminariile oricărui act! MELANCOLIA spune: Regretul nu este altceva decât o rămânere în spațiul de indecizie al conștiinței, labirintul gândirii! IUBIREA spune: Regretul este o durere dezamăgitoare! POEMUL spune: Regretul este metafora răspântiei, locul în care Poetul se oprește adesea nehotărât, punând versul într-o situație jenantă! LENEA spune: Regretul este doar oboseala distanței dintre faptă și răstălmăcirea ei! CREDINȚA spune: Regretul este căința pentru păcatele săvârșite, recunoașterea lor și străduința de a nu le mai face! REGRETUL spune: Nu sunt decât un substantiv comun cu pretenții de verb reparator! (ioan sabin pop) Bistrița, 29 iunie, 2020

EU NU SPORESC...

EU NU SPORESC NEVREDNICIA LUMII Eu nu sporesc nevrednicia lumii trăgând pe sufletu-ți perdea de nori, nici nu cutez s-alung oaspeții simțirii din pridvor. Eu n-am să mint nicicând, pentru că știu că și în somn de adevăruri boante inima-ți suspină și toate visele te dor. Mă-nnegură părerile de rău, că nu ți-am spus mai des că ești frumoasă și-n suflet pură, ca o pădure de salcâmi înflorind. Cum să nu-ți spun!? ești frumoasă, dar frumusețea ta n-are nevoie de cuvinte, ci de nectarul din tăcerea mea ca leac să-ți fie pentru dragostea-ți fierbinte. * Eu nu sporesc nevrednicia lumii, căci viețuiesc cu Dumnezeu și cu iubirea ta, în suflet și în minte. (ioan sabin pop)

DE-L CAUTI...

DE-L CAUȚI... - Ioan Sabin Pop De-L cauți, doar în afara ta, pe Dumnezeu Nu vei găsi nici liniște, nici vindecare, Ci numai nori pe cerul sufletului tău Și doar prilej de neputință și-ntristare. Nu, nu cei din jur sunt cei ce te deprimă, Nu ei sunt cei ce te-asupresc în ceasul greu, Ci felul trist în care mintea îți suprimă Crezul, că salvarea vine de la Dumnezeu. De lași însă iubirea să îți inunde mintea Și ai credința fermă că El este în tine, El - Cel din Om, ți-ascultă rugămintea, Iar vrerea Lui coboară liniștea în sine. Lupta cea acerbă, în anotimpul vieții, Nu-i lupta dintre tine și ceilalți din jur, Ci lupta ta cu tine, pe-altarul frumuseții, Spre-a-nvinge rezistența la tot ce nu e pur. De cauți doar cu mintea lesne obosești, Că mintea-i neastâmpăr de fiecare zi; De ai o teamă-n tine și vrei s-o biruiești, Ascultă-ți inima, cu ea poți izbândi. Viața curge lin când viața e iubire Și îi permiți să curgă prin tine fără teamă, Dar gândurile minții pot fi o amăgire Când inima iubirii nu e băgată-n seamă. Închide ochii, te roagă și coboară-n tine, Așteaptă, nu te zbate, că te afunzi mai rău; Acolo unde mintea și inima sunt bine, Acolo, ne-ndoielnic, te-așteptă Dumnezeu. Cluj, 18 iunie, 2020

POEM

POEM motto: ,,La urma urmei, cine are curajul să sărute o gleznă dacă ea nu şchioapătă?!” - Nichita Stănescu voi repeta cu tot firescul că te eminescu, evitând să număr plopii apoi îmi voi sorescu ochii cu eșarfa ta de vise să te găsesc în sferele permise și pe-ndelete să te nichitescu plin de dorință și iubire pe glezna tremurândă de simțire a piciorului cel stâng unde dorurile-mi plâng că se vor luate-n seamă de mine cerc să mă dezbrac s-aud al inimii-ți tic-tac care discret dar ferm mă cheamă e-atât de vie înflorirea că soarta-și cere împlinirea te bucură și fii-nțeleaptă pășește-ncet coboară și așteaptă în anotimpul nostru de iubire cu glezna tremurândă de simțire a piciorului cel stâng unde doruri grele plâng pășește-ncet coboară și mă lasă cât umbra plopilor e deasă iar gura mea de tot flămândă săruta-va cu dobândă glezna ta cea tremurândă ca-n alte dăți ca-n alte dăți poți să-mblânzești singurătăți voi repeta cu tot firescul... (ioan sabin pop) - Marianei! Cluj, iunie 2020

VISÂNDU-L PE ISUS

VISÂNDU-L PE ISUS – Ioan Sabin Pop Am pribegit prin lume ani la rândul, Eram cu suflet gol și trupul istovit, Mă năpădeau mirările și gândul Că Dumnezeu Cel Milostiv m-a părăsit. Umblam pierdut pe drumul neputinței, Până-ntr-o zi când mi-a venit în vis Isus; Purta pe cap coroana biruinței Și-n ochi lumina sfântă a Tatălui de Sus. Cu pas domol S-a îndreptat spre casă, Isus – Acel ce fără preget S-a jertfit, M-a prins de mână și am stat la masă, Apoi, cu voce clară, astfel Mi-a vorbit: ,,Am pătimit la vremuri de răscruce, Am fost batjocorit și Iuda m-a vândut, M-au biciuit și răstignit pe cruce, Dar i-am iertat pe toți chiar dacă m-a durut. Murind spre-a învia pentru credință, Trimis de Tatăl, mi-am înțeles menirea; Prin jertfa mea, de mare suferință, Acelora ce cred le-am veșnicit trăirea. Sunt Lumina lumii, de vreți să mă urmați Vă duc nu-n beznă, ci în lumina vieții, Să fiți de moarte în veci descătușați, Să scăpați de griji și umbrele tristeții. Precum și Eu pe oameni i-am iubit, Așa cum i-am iertat pe cei ce m-au vândut, Vă cer să vă iubiți, trăind necontenit Spre-a vă ierta greșiții care v-au durut!” A plecat Isus și m-am trezit din vis, Nu mă simțeam pribeag, nici unul părăsit, Ci unul din egalii Raiului promis, Cu harul Învierii pururi dăruit. Prilej creștin de datorie sufletească, Cu inimă voioasă și gând netăinuit, Slăvindu-I jertfa Sa, cea omenească, Rostesc: E-adevărat, ISUS NE'A VEȘNICIT! (ioan sabin pop)

NU NE GRĂBIM

NU NE GRĂBIM - Ioan Sabin Pop Ne naștem și plecăm, așa e datul firii, Credința ne învață că cifra vieții-i ,,doi”, Ea stă mereu de strajă clipelor iubirii; Arcuș, dar și vioară, trifoi cu patru foi. Acum suntem aici și vrem, fără sfială, Să-i spunem veșniciei să mai aștepte-un pic: Nu, vremea nu-i de lacrimi și nu dăm socoteală Decât iubirii noastre și grâului în spic! Nu ne grăbim, mai poate aștepta țărâna, Dar dacă înspre moarte să trecem ne e scris, Până atunci, iubirea, fie-ne stăpâna, Și dincolo de moarte, și-n veci în paradis! Nu ne grăbim... Mai poate aștepta țărâna... Șoimeni - Cluj, iulie 2020