DE CE SCRIU

DE CE SCRIU - Ioan Sabin Pop * Am fost întrebat, de multe ori, de prieteni, de cititori și chiar de unii membri ai familiei, de ce scriu dacă provin din lumea tehnicii și nu din lumea oamenilor de litere. M-am întrebat și eu, dar nu am găsit un răspuns mulțumitor care să cuprindă toate motivele practicării actului poetic. Voi încerca totuși să răspund cititorilor mei, cu speranța de a-l face accesibil pe cel care se află în spatele cuvintelor scrise și, poate, să-mi justific mie însumi această dependență sufletească. * Vin, e adevărat, din lumea tehnicii și nu mi-am impus o lume poetică de la început, ci am fost predispus ei, prin temperament, educație și o sensibilitate romantică moștenită genetic, înclin să cred. Locuiesc de multă vreme în aceeași casă cu poezia. Ea a rămas stăpână peste visurile mele de adolescent întârziat. Cu fiecare verb, substantiv și adjectiv, cultiv și tăceri și rostiri, pe care le împărtășesc apoi cu cititorii, convins fiind că importantă este esența spirituală a comunicării cu ajutorul versului, o dezirabilă cale de rezistență a iubirii în fața vicisitudinilor vieții, a timpului și, mai apoi, a nonexistenței trupești. * Pentru mine poeziile au fost întotdeuna atelele transparente care mi-au sprijinit sufletul în momentele de restriște, dar nu numai atât; poezia m-a învățat să respir iubire și tot ea m-a ajutat să desenez trăiri sufletești pe hârtie. Doar poezia poate ajunge în acel loc intim din inima noastră, înconjurat de ziduri înalte, inaccesibile oricărui cățărător, unde ne refugiem deseori, atunci când lumea exterioară devine un loc nefrecventabil, chiar primejdios. * Actul meu de creație literară, este zborul care mă poartă în lumea visului, dar și în visul lumii, chiar dacă presupune existența unei permanente stări de tulburare sentimentală. Tiparele mentale, induse de prejudecățile lumii, mă condamnă să cred că nu este un păcat prea mare dacă mă refugiez, din când în când, în lumea ideației, a eului interior unde totul îmi este permis, unde ,,Celălalt Eu” nu mai are prevalență pe moment. Simțirea poetică, poate și talentul, sunt condiționate tocmai de existența acestei stări de neliniște și tulburare sentimentală. Recunosc că am scris mai multe versuri, și poate mai frumoase, în perioadele în care „am stârnit cărbunii spre a istovi poetic amintirile îndăratnice”, încercând doar sporadic raportarea la deliciile prezentului, ori la ispita de întinerire a amurgirii. * Citesc poezie și scriu versuri, așa cum simt, cu sinceritate, pe măsura puterilor, în văzul lumii în mijlocul căreia trăiesc, versuri despre viața și trăirile mele, despre iubire și moarte, despre eternitatea clipei și despre năzuința risipirii întunericului din mintea și inima celor fără de credință. În scrisul meu, încerc să oglindesc realitatea, așa cum este și, pe alocuri, cum aș dori să fie. Realitatea, cea de dincolo de poezie, îmi cere și mă supune la exercițiul aripei pentru cei aflați în suferință, dar îmi pemite și adorarea inimilor purtătoare de iubire, cărora le rămân mereu dator cu recunoștință și afecțiune. Versul meu se naște din rugăciune și se dorește a fi o reverență a sufletului, de mulțumire, pentru darul divin primit, o cale de a găsi iubirea și adevărul, pentru a exista vremelnic, la modul ideal, dincolo de timp și spațiu. Clipa poetică este cea care mă împacă cu lumea și dă contur cuvântului lui Dumnezeu care îndeamnă la iubire, o clipă astrală în care ,,demiurgul își repară neizbutirile din Ziua Întâia”. Poezia, alături de celelalte arte frumoase, poate fi un refugiu al sensibilităților și romantismului, dar și o parteneră, pe ringul vieții, pentru cei care o apreciază și o invită la dans. * Scriu, deși toate cuvintele s-au mai spus deja, încercând să duc mai departe făclia dragostei pentru poezie într-o lume bolnavă, dominată de tirania banului, de mediocritatea actului educațional, de violență și lipsa acută de repere morale prestigioase. Nu știu sigur pentru cine scriu, dar știu sigur pentru cine nu scriu; pentru statistică, pentru critica literară și pentru elitele intelectuale pretențioase. Nu scriu pentru a mă putea compara cu alții. Nici pentru a cocheta cu o glorie literară antumă. La asta se pricep cei mai bine pregătiți și cu mai mult har poetic. Eu scriu pentru a ajunge la inimi, la suflete și la amintirile tremurate din ochii copilului ascuns sub o crustă de bărbat, la acele amintiri ferecate vremelnic în tezaurul memoriei de o inimă orgolioasă și iscoditoare în dispută literară cu sufletul-călăuză al strămutării la cer. Scriu pentru a mă regăsi pe mine, pentru a fi eu însumi, dar și pentru a crea punți de comunicare spirituală cu cei dispuși să mă însoțească, fie și vremelnic, în peregrinările mele literare. * Mi s-a reproșat că nu am orgoliul gloriei literare și că nu vreau să-mi recunosc identiatea de poet. E adevărat, am regretat de câteva ori de-a lungul vieții faptul că n-am ajuns un poet consacrat, alături de marii poeți ai neamului, dar după ce am cântărit mai bine lucrurile, am ajuns să mă împac și să trăiesc cu iluzia care-mi permite să nu mă mai îndoiesc de prea buna împărțire a darurilor făcută de Creator. Acum văd mai bine avantajul omului firesc, necatalogat ca poet în timpul vieții sale. Poetul - acel om care ,,visează mai mult și-și caută fericirea vieții-n cuvinte”, moare de două ori, o dată întrebându-se dacă vorbele sale vor rămâne, sau vor fi uitate curând, și mai moare o dată, nemulțumit că timpul nu i-a permis finalizarea operei ce l-ar fi putut așeza în Parnasul Literaturii Române. Urmare a demersului meu literar modest, recunosc că sunt obligat să renunț la încercarea de a muri de două ori și că mă voi consola cu statutul de om comun ,,cu o singură ființă”, mulțumindu-mă cu o singură moarte. * Îmi place să scriu și o fac cu bucurie și încredere în virtuțile poeziei. Scriu, ca un protest al simțurilor ce risipește tăcerea meditației, ca o uneltire a inimii împotriva amurgirii din sânge, ca o reverberație a amintirilor tinereții în sala pașilor după-amiezii vieții. Când, anii și starea sănătății nu-mi vor mai permite să fac asta, voi fi deja un om plecat dintre cei vii, un pasager anonim uitat în trenul veșniciei, dar până atunci cred că voi mai scrie poezii, vorba lui Nichita Stănescu, „în amintirea viitoarelor iubiri”. Sunt folositor sau de prisos? Știu doar că viața e prea scurtă, eternitatea prea lungă, iar poezia, o veșnică de iarbă-n cer cădere înspre un Dumnezeu al iubirii și toleranței.