POETUL ȘI DUMNEZEU

POETUL ȘI DUMNEZEU – dialog prezumtiv (Celor care înfruntă, în singurătate, necazurile vieții) Un poet, curios din fire, l-a întrebat pe Dumnezeu: – Ce se întâmplă, Doamne, cu iubirea nedăruită din inima femeilor singure? – Se transformă în raze de soare, să încălzească zilele bărbaților singuri, i-a răspuns Dumnezeu. – Dar iubirea nedăruită, din sufletul bărbaților singuri, se pierde în van? – Nu, fiule, nu se pierde, se transformă în raze de lună ce luminează nopțile femeilor singure. – Atunci, Doamne, care mai este rolul Tău în privința iubirilor nedăruite? – Eu veghez, necontenit, ca cei singuri să simtă toată iubirea mea și să poată accepta viața, iar pe voi, poeții, vă ajut cu osebire să le puteți releva sensul frumuseții ei, în versurile voastre de suflet. – Înțeleg, Doamne, dar dacă ai făcut omul să trăiască în cuplu, de ce i-ai hărăzit partea de singurătate? – Tocmai îți spuneam că doar cei care nu cred în Mine sunt cu adevărat singuri, iar singurătatea lor, lacomă și egoistă, nu e o victorie împotriva Mea, ci e de fapt o aroganță a minților ce-și nesocotesc sufletul. – Îți mulțumesc, Doamne! Te iubesc pentru ceea ce Ești, dar mai cu seamă pentru că Ești cu mine în toate clipele vieții mele, în sufletul și versurile mele! – Voi fi întotdeauna, în multe feluri, înțelese, sau neînțelese. Fii sigur de asta. (ioan sabin pop) Foto: internet