MANIFEST PENTRU SĂNĂTATEA TĂRII

MANIFEST PENTRU SĂNĂTATEA ȚĂRII – Ioan Sabin Pop Unii tratează minciuna politică cu indiferență, alții o combat, dar mulți o acceptă ca fiind necesară. Primii, fac parte din categoria blazaților, următorii, din aceea a idealiștilor, iar cei din urmă, din categoria celor fără coloană vertebrală dreaptă, dar cu ambiții și interese personale meschine, evidente. Există însă și situații de interferență între categoriile amintite și, atunci, apare pericolul celei mai serioase contaminări morale căreia îi cad victime cei slabi și nepregătiți în lupta cu viața. Voltaire afirma, la modul sentențios, că politica s-a născut când primul ticălos l-a întâlnit pe primul prost! Oare este o afirmație departe de adevăr!? *** OFTAT CU IZ DE PAMFLET Uneori, așa, mă mai trezesc oftând, Deși nu am o rană la vedere – Ci multă jenă-n inimă și-n gând Că doar nepatrioți vin la putere. Nu-i vina lor... e numai vina mea, că doar oftez în loc să fac ceva. Uneori, așa, mai văd în Parlament, Caiafele politice făcând comerț Cu soarta țării, în mod inconștient, Oferind la schimb istoria, ca șperț. Nu-i vina lor... e numai vina mea, că doar constat în loc să fac ceva. Uneori, așa, mai văd pe-aici străini, Veniți cu-arginți să cumpere conștiințe, Ori să-i obișnuiască pe români Cu modestia fără de dorințe. Nu-i vina lor... iudele îi cheamă, iar noi îi tolerăm cuprinși de teamă. Uneori, așa, mai văd incompetenții Cocoțați în funcții importante, Noi, doar executanți; Ei, decidenții Unor măsuri de-adreptul aberante. Nu-i vina lor... e lașitatea, flască, a celor rupți de vatra strămoșească. Uneori, așa, mai văd poporul meu Pasiv la nedreptate și durere, Așteptând salvarea de la Dumnezeu Uitând că libertatea nu se cere. E vina mea... dar e și vina lor, de vor să fie turmă, nu popor. Uneori, așa, îmi vin povețe sfinte De la românii de odinioară, Ce plâng a neodihnă în morminte Și mor cu ochii triști, a doua oară. Nu-i vina lor... a noastră-i vina toată, de îi lăsăm să moară înc-o dată. Uneori, așa, mă mai trezesc oftând, Că doar nepatrioți vin la putere, Că ,,democrația” e numai vorbă-n vânt, Iar România suferă-n tăcere. Nu-i vina Ei... Ea-ndeamnă la unire, pe toți românii, fără osebire! Uneori, așa, mă mai trezesc gândind Că merităm și noi să existăm, Ca brav popor, pe nimeni vrăjmășind, Dar spada demnitații cu fast să o purtăm. Nu-i vina gândului... e doar a mea, că doar gândesc în loc să fac ceva! * Uneori, așa... când rănile mă dor, Mărturisesc, oftând: E vina tuturor! *** SCRISOARE - LUI MARIN SORESCU Iubite frate, Te rugăm, noi, cei care te-am iubit mereu, să cauți să vorbești cu Dumnezeu și să îi spui că-n România-i ,,ceață mare”, că Îl iubim și-I cerem îndurare, că viața-i grea, că totu-n jur e ură, și-i vai și-amar de burtă și de gură. Pe oamenii politici Să-i strângă la un loc, să-i vindem ieftin, la primul iarmaroc, apoi, Să scoată țara din ură și din ceață dar S-o ferească de europiață! Noi ți-om transmite, prin îngeri, un raport: ,,Marine, gata ceața, am ancorat în port!”. P.S Semnăm: cei care te știm din poezie, Români pierduți, din biata Românie. *** FINAL DE POST Suntem sacrificați pe cruce, Speranţa n-are adăpost, Trăim mizer, trăim anost, Și nu știm drumul unde duce! Știm doar că n-am scăpat de post, Că mulți români n-or să apuce Legi luminate – nu caduce – Supuse gândului cu rost! Uitați de cine ne conduce, Tot mai săraci la noi în țară, Plecăm să viețuim ,,afară”, Pe bani puțini, sub altă cruce! Dar nu uitați, suntem poporul, Cel risipit în patru zări, Mințit de-atâtea guvernări Și amăgit cu viitorul! Ca mâine vom ieși din post Și n-om sta răstigniți pe cruce, Ci vom croi un drum ce duce Către credință și-adăpost! Ne-om înfrăți din nou cu glia – Ca neam neînfricat și sfânt, Stăpân pe brazda de pământ Numită-n lume: ROMÂNIA! *** CÂNTEC PENTRU ȚARA MEA Hai să ne unim, în cuget, să cinstim limba română, Să lăsăm în urmă vrajba și să dăm mână cu mână, Să ne nemurim eroii ce-și dorm somnul în țărână, Ca jertfirea lor de viață veșnic pildă să rămână, Să ne nemurim strămoșii ce-și dorm somnul în morminte, Ca iubirea lor de țară să ne stăruie în minte! Hai să mai rostim o dată că unirea-n veci rămâne, Să redeșteptăm în inimi imnul nației române Ca-n vibranta lui chemare să ne fie cu putință Să ne împlinim destinul cu dreptate și credință, Ca Ștefan, Mihai, și Iancu, să privească cu mândrie La urmașii lor de astăzi iubitori de neam și glie! Hai să ducem peste veacuri un îndemn la libertate, La o existență dreaptă dăltuită-n demnitate, Să susținem cu tărie, la un loc, tineri, bătrâni, Că pe România Mare vom rămâne-n veci stăpâni, Că suntem făr`deosebire, când istoria ne-o cere Sabie neînfricată, dar și leac pentru durere! Hai să arătăm în lume, și în faptă și-n cuvinte, Că trăim în armonie în Grădina Maicii Sfinte, Că la vremuri de restriște, la nevoi și strâmbătate, Domnul ne arată calea și-L slăvim în tot și-n toate, Că suntem popor de seamă și creștin din moși-strămoși, Dăruit cu Cosânzene și cu oameni inimoși! Hai să ne unim degrabă, și în cuget și-n simțire, Om cu om, aflat în țară, ori pornit în pribegire, Ca rostirea cea română, o mirabilă comoară Să se-audă pretutindeni, niciodată să nu moară, Ca în proslăvire, dorul, să se-ncline și să spună Că suntem limba iubirii de o patrie străbună!