LUPUL ALB

LUPUL ALB – Ioan Sabin Pop (Versificarea Legendei Lupului Alb) Demult, pe când timpul era-nfrățit cu misterul, În Hiperboreea, într-o haită de lupi fioroși, S-a născut un lup alb cu ochii albaștri ca cerul, Dar frații lui cenușii nu l-au primit bucuroși. Lupul creștea an de an, frumos și puternic, Era santinelă de veghe când frații-i dormeau, Vâna cel mai mult, da-l socoteau tot nemernic Că altfel era... și alba culoare nu i-o iertau. Din vânatul răpus aștepta să se sature frații Și niciodată, în sufletul lui, n-a cugetat Că nu-i drept de rămâne flămând pentru alții, Ba, mai mult, era fericit... se simțea minunat. Frații lui cenușii, purtându-i o ură lupească, L-au atacat pe furiș pe când era adormit, Cu o rece și cruntă furie, aproape-omenească, L-au sfâșiat până la os, dar el nici n-a clintit. De-ar fi vrut să-i alunge pe toți lesne putea, Dar nu voia s-aducă pe haită năpasta, Așa c-a rămas cu ochii în lacrimi... nu pricepea De ce bunii lui frați puteau face una ca asta. Pe blana lui albă curgeau râuri-râuri de sânge Și-n ochii-i, de lapis-lazuli, lumina scădea, Stătea neclintit și viața-i părea a se stinge, Când auzi o voce blândă din Cer că-l striga: ”Te scoală, nu-i vremea să mori! Te du și vânează! Să-mparți bunătatea la lupi e muncă-n zadar! O Forță Supremă, din Cer, te veghează, Trăiește Lupule Alb, dar rămâi un timp, solitar!” Apoi, anii-au trecut. Lupul Alb vâna pentru sine, Dar într-o zi, un alt lup alb, asemenea lui, a zărit; Era prins, mursecat, de haite rebele, străine, Și-ntr-o clipă o ură năprasnică l-a cotropit: ”De ce încă unul? De ce haita să-nvingă mereu?” Ar fi vrut să atace, să-i sfărâme, răzbunător, Dar auzi vocea din Cer. Îi vorbea Dumnezeu: ”Lasă-l să-nvețe! Doar lupta te face învingător!” A rămas privind, până ce s-a retras haita rebelă, Apoi, s-a-ndreptat alergând către lupul rănit; Văzând cu mirare că celălalt e femelă, A-nțeles pe loc că Forța Supremă L-a dăruit. Ce-a urmat pentru ei în pădure, e de-nțeles, Era scris totul în nescrisele Legi ale Firii; Ea să rodească urmași și fructul să fie cules Târziu, către toamnă, chezaș să le fie iubirii. Totul părea o baladă, o viață ruptă din vis, Nici nu gândea bine unul, dorindu-și ceva A trebuință, în verdele lor frumos paradis, Că celălalt de îndată, cu drag, și-nfăptuia. Odată, pe câmp, s-au întâlnit cu haita cea rea. Lupoaica, văzând-o, s-a hotărât s-o atace: ”Vreau răzbunare și sânge pentru înfrîngerea mea, Vreau să le-arăt că nu am uitat și nu-i las în pace!” ”Nu călca Legea din Cer!” – i-a spus el, cu glas stăpânit, Însă ea, cuprinsă de ură, știa ce avea de sfârșit: ”Vreau răzbunare!” – striga sufletul ei nenorocit; Un pas, un salt, și-și lovi drept în piept soțul iubit. Atunci Lupul Alb, în simțire, muri de-a doua oară, Pe loc împietri și ochii,-i frumoși ca seninul, Putut-au să vadă cum haita perechea-i omoară Și gândi, resemnat, că ăsta-i fusese destinul. Plin de durere porni spre locul sacrificării; Din ura cumplită, în pupile pietrificată, A-nțeles că soața-i nu credea în rostul iertării, Că acest har divin, ea nu l-a avut niciodată. Zări apoi, în coama ei, smocuri de păr cenușiu, Smocuri de păr de care chiar nu-și amintea bine: ”Oare, nu cumva eu nu am vrut de ele să știu?! Oare, nu cumva, am vrut să fie albă, ca mine?!” *** Și azi, în Hiperborea, în multe locuri din munți, Lupul Alb mai vânează, dar știe că va muri – Ca jertfă de viață și sânge pentru frații lui mulți – Ucis de o haită hoinară și rea de lupi cenușii. *** El acceptă jertfirea cu conștiința-mpăcată; Sălașu-i din Cer nimeni nu-l va călca, niciodată! Cluj, oct. 2015 – ( Se dedică Tamarei Gorincioi și românilor de peste Prut, ca semn de dragoste frățească.)